TRIMITE PRIN

Comitatele în epoca principatului

Publicare: 2010-10-18
Autor: DÁNÉ Veronka
Tradus de: MEISTER Róbert
Categorie: istorie



Înfiinţarea statului autonom a deschis - fireşte - o epocă nouă şi în dezvoltarea instituţiei comitatului transilvan. În acest stat, care a avut o evoluţie specifică, şi comitatele au parcurs un drum specific diferit de cel ungar.


Deşi istoria lor de dinainte de Mohács, respectiv de dinainte de anul 1541, nu a fost încă pe deplin clarificată, putem conchide - pe baza analizei dezvoltării lor ulterioare - că la mijlocul secolului al XVI-lea, comitatele din Transilvania nu au ajuns la nivelul celor din Regatul Ungar.
Guvernarea din noul stat, neavând intenţia de a le atribui un rol important, nici nu avea pretenţia de a le „moderniza", iar acel universitas nobiliar al comitatelor, deşi acum se afla în contact direct cu puterea centrală, a aşteptat - fără a lua vreo iniţiativă - ca ea să desemneze aria de jurisdicţie care le revenea. Aceasta se determina în funcţie de cât şi ce a fost dispus să cedeze puterea centrală din propriile atribuţii, pentru a asigura funcţionarea instituţiilor juridice şi - într-o măsură mai neînsemnată - în vederea asigurării activităţilor administrative.


Jurisdicţia


Precum în decursul perioadei anterioare, jurisdicţia comitatului se extindea atât asupra tuturor nobililor care nu dispuneau de privilegii, cât şi asupra tuturor celor care nu erau nobili şi care locuiau pe teritoriul acestuia. Au fost problematice din acest punct de vedere jurisdicţia asupra domeniilor fiscale sau asupra unor domenii anterior fiscale donate - la începuturile secolului al XVII-lea - cu drept de liber baronat (domeniul Gilău al lui Sennyei Pongrác sau Brâncoveneşti în timpul deţinerii lui de către Bocskai Miklós) pe teritoriul cărora noii proprietari interziceau accesul funcţionarilor comitatului.


Sfera de competenţă


Articolele dietale si protocoalele comitatelor datând din secolul al XVII-lea (Cluj 1605, Turda 1607) - deci cu mare întârziere faţă de cele din Regat - dovedesc faptul că cea mai importantă funcţie a comitatelor era cea judecătorească. Analizând dezvoltarea sferei de competenţă, trebuie - prin urmare - să ţinem seama în primul rând de legile referitoare la acest domeniu. În perioada 1542-1556, dieta s-a pronunţat doar de cinci ori cu privire la sfera de competenţă a comitatelor: în martie 1542, februarie 1550, decembrie 1551, mai 1554, decembrie 1555. Majoritatea acestor dispoziţii definea competenţele comitatelor în privinţa sancţionării abuzurilor - a arbitrariului faptelor, după limbaj modern - de drept penal şi în privinţa restabilirii ordinii publice. Doar articolul din 1555 merită menţionat: interzicea apelul la curţile voievodale în cazurile în care daunele pretinse nu depăşeau 50 de forinţi. Deceniul de după 1556 a dus la restrângerea competenţelor jurisdicţionale ale comitatelor (în 1561 se cerea trimiterea obligatorie a proceselor judecate de scaunele comitatelor către cel voievodal).

Această dispoziţie a dus până la sfârşitul anilor 1560 la sufocarea organelor judecătoreşti superioare. Ca urmare, a început un proces de redefinire mai concretă şi detaliată a competenţelor, proces care nu a fost lipsit nici de restrângerea unora dintre competenţele acordate în prealabil comitatelor. Acestă evoluţie a culminat în anii primei mari crize de domnie: dieta din aprilie 1597 a decis ca procesele intentante din cauza comiterii unor „acte potenţiare" (actus potentiarius) şi de drept obligaţional (tutela, ipotecarea, consignaţia, zestrea etc.) să fie judecate la Tabla princiară sau - dacă se încadrau din punct de vedere pecuniar - la judecătoria comitatului, după preferinţele reclamantului. (Limita valorică a proceselor care nu implicau „potentia" era, la începutul secolului al XVII-lea, de 50 de forinţi, la mijlocul secolului a crescut la 100, iar în anii 1660 a atins valoarea de 200 de forinţi). În privinţa competenţelor nu au adus schimbări semnificative nici în urma armonizarii jurisdicţională a lui Bethlen din 1619, nici de articolele din Approbatae et Compilatae Constitutiones .


Administraţie


Activitatea administrativă propriu-zisă a comitatelor a fost aproape nesemnificativă pe lângă cea de judecată. Doar în administrarea impozitelor au avut un rol important: în procesul de elaborare a registrelor celor impozabili (regestrum), în redistribuirea impozitelor, în determinarea celor scutiţi de impozite (sate sau pături sociale) şi - fireşte - în colectarea impozitelor.


De obiectul celor două domenii menţionate mai sus se leagă dreptul comitatelor de a alcătui statute. Prin aceste reguli care nu contraveneau legilor statului şi aveau valabilitate doar pe teritoriul jurisdicţional al comitatului respectiv, nobilimea din comitat suplinea lipsa de procedură şi de precedente legale sau căuta soluţionarea unor probleme locale specifice: alegerea judelui, angajarea de mercenari, cârciumăritul, mergând până la definirea modalităţilor de a pune capcane în păduri sau pe câmp. În protocoalele comitatelor nu prea găsim alte urme de activitate administrativă sau militară (în afara „mustrelor" ordonate de către principe).


Organizare, funcţionare


Cel mai important organ al comitatelor era judecătoria (sedes judiciaria, sedria). Denumirea de adunare generală (congregatio) se foloseşte de către notari, fie ca sinonim al judecăţii, fie desemnând şedinţe cu caracter administrativ care - ulterior - se transformau în sedria. Folosirea cu caracter univoc a celor două denumiri şi prin aceasta diferenţierea consecventă a celor două organe s-a produs în anul 1640, în comitatul Solnocul Interior. Întrunirile convocate de comitele suprem (comes supremus, comes) aveau loc de regulă de 7-10 ori pe an (în Solnocul Interior, de 4-5 ori) şi durau două, ulterior trei zile. Sediul era o casă potrivită, închiriată (în lipsa unui sediu propriu), de regulă în cea mai importantă aşezare din comitat (Dejul în cazul Solnocul Interior, Clujul în cazul comitatului Cluj, Turda până în anul 1615, în cazul comitatului Turda). În privinţa datei, comitatele se înţelegeau în aşa fel, încât cei care se judecau să poată ajunge la judecăţile ţinute în mai multe locaţii (judecăţile aveau loc, în cazul Solnocul Interior, joia, în Turda, luni, până la 1609, în Cluj, miercurea, iar după ce Turda a ales tot miercurea, nu s-a mai făcut nicio coordonare).


Până în anul 1603, în toate comitatele s-au format două plase (processus): cea de sus şi cea de jos, dar până în anul 1660 acest lucru nu a fost urmat - în afara dublării numărului funcţionarilor - de nicio diferenţiere la nivel organizaţional. (Pokoly susţine existenţa acestora încă din perioda voievodatului, dar în lipsa dovezilor nu putem accepta această afirmaţie).


Extinderea competenţelor comitatului, competenţa limitată a forului dominal, schimbările în maniera de desfăşurare a poterelor (cirkálás, inquisitio), cea de-a doua criza a domniei, toate acestea au forţat comitatele la o oarecare autonomie şi iniţiativă. Astfel s-au format judecătoriile de plasă, acele sedria partialis specific transilvănene, competente în procese cu miză de sub 100 forinţi, şi în procesele iobagilor. Recunoscând avantajele acestor specializări, comitatele au înfiinţat - după un deceniu - un alt for judecătoresc specializat: scaunele filiale, competente în acte criminale comise de către iobagi sau de comunităţi de iobagi (1672, comitatul Turda).


Obiectul specific al judecătoriilor din comitate era, încă din Evul Mediu, potera (cirkálás, inquisitio), organizată cel puţin o dată pe an pentru prinderea criminalilor. Practica acesteia s-a schimbat la mijlocul secolului al XVII-lea: de la judecata sumară s-a trecut la judecata procedurală, potera devenind astfel un prim pas în pregătirea procedurii.


Spre deosebire de Regat, în fruntea comitatelor transilvane principele numea după propriile preferinţe doi comiţi supremi dintre aristocraţii cu moşie în comitatul respectiv care reprezentau puterea centrală. În perioada principatului, comitele suprem - spre deosebire de cel din regat - era „primul funcţionar" din comitat, participa la activitatea comitatului, îl conducea efectiv. De aici izvora de altfel dublarea acestei funcţii, dictată de considerente practice, de cerinţele asigurării judecăţii. (Dacă un comite nu putea participa la activităţi, intra în rol celălalt). Deoarece comitele suprem rămânea în comitat şi nu avea nevoie de înlocuitor, cei doi vicecomiţi nu aveau un rol asemănător cu cei din regat. Rolul lor se limita la activităţi asemănătoare celui de procuror, datorită căruia erau desemnaţi ca preşedinţi de filială. Se presupune că ajungeau în posesia acestei funcţii cu acordul comitelui suprem, după alegeri. Faptul că unii au servit în aceste funcţii decenii la rând, sub mai mulţi comiţi supremi, arată că nu făceau parte în mod obligatoriu dintre clienţii (familiarii) acestora din urmă. Reprezentanţii nobilimii din comitat erau cei doi juzi nobiliari (judex nobelium, judlium), aleşi dintre nobilii de seamă, iar în rang ei erau superiori vicecomiţilor (ca dovadă, consemnăm faptul că unii dintre aceştia au ţinut să devină juzi). Funcţia poate fi identificată doar parţial cu cea din comitatele regatului. Având în vedere autoritatea şi competenţele ce se extindeau asupra tuturor aspectelor vieţii din comitat, ea este mai degrabă asemănătoare cu cea de vicecomite din regat. Partea cea mai împovărătoare a muncii juzilor nobiliari, cea de pregătire a proceselor, a fost preluată de vicejuzi nobiliari (vicejudlium). Vicejuzii (4-8 la număr), aleşi de comitat (şi) pe baza priceperii lor, proveneau din diverse pături sociale, din mica nobilime, burghezie sau dintre cei recent înnobilaţi. Faţă de funcţiile prezentate până acum, cea de notar este unică în fiecare comitat. În alegerea acestora competenţa profesională era decisivă: înainte de ocuparea acestei funcţii lucrau în diverse cancelarii, era requisitori ai locurilor de adeverire, funcţionari ai puterii centrale. În afară de întocmirea protocoalelor şi de custodia acestora, notarul se ocupa şi de scriptele administrative şi juridice. Unipersonală a fost şi funcţia plină de responsabilitate - implicând şi anumite riscuri - de perceptor, acceptată de obicei doar la anumite presiuni şi abandonată cu prima ocazie. În general, funcţionarii nu se schimbau anual, aşa cum crede Pokoly şi cere Approbatae. Asigurarea continuităţii funcţionale cerea ca aproape fiecare comitat să treacă peste aceste reguli. Pe lângă funcţionarii angajaţi, comitatul alegea şi juraţi. Numărul lor era între 19 (Belső-Szolnok) şi 41 (Turda). Toţi funcţionarii aleşi erau remuneraţi, iar baza materială a remuneraţiei se constituia din impozitele percepute cu acest scop şi din alte impozitări impuse de comitat.

 

Pe timpul dietelor, pe lângă comiţii supremi, jurisdicţia comitatelor era reprezentată de nobilii de seamă, iar mai târziu de corpul funcţionarilor - în general juzii nobiliari, vicecomiţii şi notarul erau delegaţi în acest scop.



Bibliografie selectivă



Pokoly József: A vármegyei intézmény története 1301-1886. In Szolnok-Doboka vármegye monographiája. I. Dés, 1901.
Ember Győző: Az újkori magyar közigazgatás története Mohácstól a török kiűzéséig. Budapest, 1946.
Kiss, Andrei: Forul dominal in Transilvania. Revista Arhivelor 1969/2. 59-70.
Kiss András: A vármegyei filiális szék keletkezéséről. In: Uő: Források és értelmezések. Bukarest, 1993. 39-69.
Dáné Veronka: „Az Őnagysága széki így deliberála". Torda vármegye fejedelemségkori bírósági gyakorlata. Debrecen-Kolozsvár, 2006.



Discuţie


IMAGINI



INCLUDERE ÎNTR-O ALTĂ PAGINĂ