TRIMITE PRIN

Colectivizare în Ţinutul Secuiesc

Publicare: 2010-11-19
Autor: LÁSZLÓ Márton
Tradus de: LÁSZLÓ Márton
Categorie: istorie



Termenul „colectivizare" s-a răspândit ca un termen general, în sens restrâns însemnând înfiinţarea gospodăriilor agricole colective în locul gospodăriilor individuale. În sens mai larg, termenul reprezintă procesul de transformare a agriculturii şi a societăţii rurale după modelul sovietic. Acest proces a început de la preluarea puterii în România de către Partidul Comunist (1947-1948) şi s-a încheiat cu unificarea unităţilor agricole (aproximativ la sfârşitul anului 1962).


Scopul conducerii politice în sectorul agricol a fost sustragerea resurselor, introducerea producţiei planificate, schimbarea raporturilor de proprietate asupra pământului, controlul asupra producţiei şi a circulaţiei mărfurilor din sectorul rural şi organizarea gospodăriilor colective.


În plan social, ţelul era restrângerea influenţei clerului, eliminarea elitei gospodarilor înstăriţi şi formarea unei noi elite loiale regimului din ţărănimea mică şi a săracilor fără pământ.
Este vorba despre un proces complex. Mai întâi statul a forţat introducerea în sate a măsurilor care vizau sustragerea resurselor: cotele obligatorii, planul obligatoriu de însămânţare, treieratul pe arii şi - sub pretextul muncii obşteşti - exproprierea forţei de muncă.


Scopul cotelor obligatorii era asigurarea pentru stat a necesarului de produse agricole. Predarea lor era considerată obligatorie, sustragerea era considerată „sabotaj economic" ce putea fi pedepsit chiar şi cu închisoarea. La început trebuia predat doar un anumit procent din recoltă, ulterior s-a pretins o cantitate dinainte stabilită (cantitatea de colectat era stabilită pe întreaga ţară, cifra era apoi defalcată pe judeţe, plase, comune şi gospodării). Stabilirea cantităţii de predat (a cotei) se făcea progresiv, cu cât agricultorul poseda mai mult pământ, cu atât trebuia să predea mai mult de pe o anumită suprafaţă de teren. Predarea avea caracter de sustragere, deoarece contravaloarea plătită reprezenta doar o parte a preţului de pe piaţă al recoltei predate, gospodarii fiind nevoiţi să dea produsele sub lor preţul de cost. Aceasta a depăşit pierderea de timp şi de recoltă din cauza proastei organizări.
Colectarea produselor s-a introdus încă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial (sistemul Jurcsek) şi a rămas în vigoare şi după război, dar până în 1948 scopul principal era asigurarea aprovizionării cu alimente a populaţiei. După 30 decembrie 1947, când în România s-a schimbat regimul politic şi s-a introdus economia planificată de tip socialist, s-a schimbat rolul colectărilor: scopul urmărit era sustragerea resurselor ţărăneşti. Introducerea predărilor obligatorii s-a făcut treptat şi s-a extins asupra tuturor produselor agricole şi animaliere (cereale şi toate celelalte produse vegetale, precum şi a celor provenite de la animale: lapte, carne, lână).


Colectarea a adus cu sine impunerea planului de însămânţare obligatoriu agricultorilor, pentru că statul - pentru a colecta cantitatea de produse agricole dorite - a stabilit felul şi cantitatea produselor de însămânţat. Mai întâi, în primăvara anului 1947 s-a încercat efectuarea însămânţării conform planurilor centrale. Măsura a întâmpinat o rezistenţă puternică, dar în toamna anului 1948 a fost aplicată cu forţa (întemniţarea în masă a gospodarilor, punerea sub blocadă a satelor, interzicerea zilelor de târg etc.).
De asemenea, de colectare s-a legat şi introducerea treieratului pe arie, care a permis contracararea ascunderii recoltei (potrivit modului de gospodărire de până atunci, recolta era transportată în şuri sau curţi). Conform noului sistem, recolta adunată în stoguri trebuia păstrată pe arie şi acolo se treiera, în prezenţa inspectorului de batoză care, la faţa locului, lua partea cuvenită statului.


Deja din vara anului 1947 s-a încercat introducerea treieratului pe arii, dar măsura a întâmpinat rezistenţa puternică a păturii de gospodari. Înfrângerea rezistenţei - cel puţin în judeţul Mureş - a avut loc în august 1949, când doi gospodari cunoscuţi, Kacsó István (Miercurea-Niraj † 9 august 1949) şi Sántha József (Vădaş †7 august 1949), au fost executaţi pentru intimidare; după aceea gospodarii au trecut la treieratului pe arii.


Intervenţiile statului în modul de gospodărire au continuat cu exproprierea forţei de muncă, mascată sub pretextul muncii obşteşti. Esenţa acestei măsuri era bine reflectată prin denumirea comună de cărăuşie silnică. Conform reglementării introduse în decembrie 1949, bărbaţii între 18-56 ani şi femeile între 18-45 ani erau obligaţi la muncă obştească cu braţele, câte 3-15 zile pe an. Cei care dispuneau de atelaje au păţit-o mai rău: în Ţinutul Secuiesc au fost folosiţi mai ales la transportul de lemne, adeseori iarna şi la distanţe de zeci de kilometri depărtare.


Măsuri de restrângere a transportului produselor agricole au fost introduse tot în anul 1947, tot legate de predarea obligatorie: dacă strângerea cotelor obligatorii nu mergea conform planurilor, toamna târziu sau iarna s-au impus restricţii: până la achitarea tuturor obligaţiilor de predare ale comunei respective, se interzicea transportul produselor supuse colectării. Restricţiile erau abrogate primăvara-vara.
Fără exagerare, putem afirma că aceste măsuri au însemnat practic o iobăgie modernă, în care statul dispunea de recolta, mijloacele de producţie şi - parţial - de timpul gospodarilor. Anularea dreptului de proprietate asupra acestor mijloace a început în timpul colectivizării.


Alte măsuri de sustragere au fost creşterea preţului produselor industriale (în detrimentul produselor agricole), restrângerea pieţei libere, introducerea asigurărilor obligatorii şi a autoimpunerii. Pe lângă întreaga societate, şi ţărănimea a suferit de pe urma efectelor negative ale reformei monetare, care a devalorizat economiile populaţiei.
Măsurile enumerate au sărăcit şi au făcut vulnerabilă societate agricolă, în mare parte autarhică până atunci.


Pe parcursul schimbării raporturilor de proprietate asupra pământului statul a redus terenurile aflate în proprietate individuală la un nivel nesemnificativ: o parte a acestora au intrat în posesia gospodăriilor de stat, cealaltă parte, în posesia gospodăriilor colective. În cel mai bun caz, foştilor proprietari le-au rămas câteva arii din terenul avut anterior, sub denumirea de lot pentru grădină. Această situaţie a fost rezultatul unui proces care a durat mai mult de un deceniu: prin reforma agrară din 1945, proprietăţile agricole mai mari de 50 de ha au fost împărţite între agricultori; la 2-3 martie 1949, marile proprietăţi agricole rămase în urma reformei agrare au fost naţionalizate, foştii proprietari fiind strămutaţi cu domicilii obligatorii (Decretul nr. 83/1949 din 2 martie 1949), iar cele mai multe dintre aceste proprietăţi au fost transformate în Gospodării de Stat.


În lunile ce au urmat, salariaţii de stat care nu lucrau în agricultură (funcţionari, cadre didactice, preoţi) au fost constrânşi să „doneze" statului pământurile (baza legală a măsurii o reprezentau Ordinele Ministerului Agriculturii nr. 560.795 din 20 mai 1949, respectiv nr. 563.501 din 5 august 1949). Aceste pământuri au intrat în proprietatea statului şi au sporit patrimoniul gospodăriilor de stat, iar acolo unde nu existau astfel de unităţi, au fost date în administrarea organelor locale de stat.
La 27 iulie 1951 a început trecerea în patrimoniul statului a pământurilor „confiscate, fără stăpân sau fără moştenitori" (conform Decretului nr. 111/1951 apărut în acea lună).


Din februarie 1953 a început o nouă acţiune, în cadrul căreia statul a luat pământul unor persoane particulare (HCM nr. 308/1 februarie 1953). În pofida faptului că în act se vorbeşte despre „cereri" voluntare, în realitate comisii, grupe de acţiune şi activişti de partid au muncit să convingă cât mai multe persoane să cedeze pământul. În general şi-au dat pământul angajaţii sectorului de stat, dar şi o parte dintre gospodari, de mulţi ani presaţi economic, s-au despărţit acum de pământul lor
Următoarea schimbare pe scară largă în dreptul de proprietate asupra pământului a pregătit deja ultimul val al colectivizării: la 14 ianuarie 1959 s-a interzis darea în arendă sau în parte a pământurilor, numai proprietarul putea să le cultive (Decretul nr. 115/14 ianuarie 1959). Pământurile astfel eliberate trebuiau predate gospodăriilor colective sau altor unităţi agricole socialiste, măsura extinzându-se şi asupra pământurilor nelucrate, părăsite sau nedeclarate. Oponenţii ordinului erau ameninţaţi cu confiscarea pământului. Şi cu această ocazie o însemnată suprafaţă de pământ a ajuns în proprietatea statului, apoi în cea a gospodăriilor colective.


Luat în sensul strict al cuvântului, procesul colectivizării s-a derulat şi în Ţinutul Secuiesc conform trendului naţional. La 3-5 martie 1949 s-a anunţat înfiinţarea gospodăriilor colective. Pământul membrilor a devenit proprietate comună şi a fost comasat: a fost măsurată suprafaţa celor mai fertile terenuri ale satului, iar gospodarii individuali au fost despăgubiţi cu terenuri de o calitate inferioară şi aflate la distanţă mare de sat. Cum era de aşteptat, semnarea proceselor-verbale privind schimbul de pământ a întâmpinat o puternică rezistenţă. Ca şi pământurile, mijloacele de producţie şi animalele au devenit proprietate comună - strângerea acestora a fost una dintre cele mai nepopulare măsuri. Membrii gospodăriei colective puteau primi un teren în suprafaţă de 25-50 de ari pentru folosinţa proprie şi puteau să păstreze în gospodărie un anumit număr de animale.


Comitetul de iniţiativă locală, organizatori şi activişti de partid au încercat, în îndelungi convorbiri, să-i convingă pe săteni - viitori membri - asupra avantajelor gospodăriei comune.


Membrii gospodăriei colective au format brigăzi de 60-80 de persoane (sub conducerea brigadierului), acestea putând fi brigăzi de câmp, de legumicultură, de creşterea animalelor etc. Fiecare fază a muncii era fixată în norme de muncă (cantitatea de muncă pe care un muncitor o poate presta într-o zi de muncă). Apoi normele s-au convertit în zile-muncă şi în funcţie de acestea s-a împărţit membrilor recolta şi venitul în bani. Personalul administrativ al gospodăriilor era alcătuit din casier, magazioner şi un contabil.


În Ţinutul Secuiesc primele gospodării colective s-au înfiinţat în 1950 (în judeţul Mureş, la Acăţari, la 1 martie 1950, în judeţul Ciuc, la Vrabia, la 18 iunie 1950, în judeţul Odorhei, la Cristuru Secuiesc, la 4 iunie 1950, în judeţul Trei Scaune, la Angheluş, la 28 mai 1950). Membrii primelor gospodării colective erau în general ţărani fără pământ sau ţărani săraci (pentru ei înscrierea era avantajoasă), gospodarii mai înstăriţi au fost înscrişi cu presiuni exercitate prin diferite măsuri administrative.


În lunile iulie-august ale anului 1950 au început să fie utilizate metode mai violente, pentru că la presiunea conducerii centrale trebuia accelerat ritmul colectivizării. Deoarece trebuiau anunţate rezultate în scurt timp, în cursul „convingerii" s-au utilizat violenţa şi hărţuirea (bătaia, execuţia, luarea ca ostatici, convocarea noaptea la sediul Sfatului Popular sau al Miliţiei). Pentru intimidarea populaţiei, în judeţul Mureş au fost executaţi doi agricultori: Kiss István (Vadu † 20/21 iulie 1950) şi Nagy László (Curteni † 13/14 aug.1950.).


Din cauza violenţei în masă au început mişcările: unele sporadice au avut loc în august şi la începutul lui septembrie, apoi în zilele de 17-18 septembrie 1950, pe teritoriul fostului judeţ Trei Scaune, în satele din jurul localităţilor Târgu-Secuiesc şi Sfântu-Gheorghe au avut loc mişcări împotriva colectivizării. Mişcări similare au avut loc la jumătatea lunii septembrie, la sud-vest de Târgu-Mureş, în satele din jurul localităţii Iernut. În cele mai multe locuri doar s-a manifestat împotriva gospodăriilor colective, însă în câteva aşezări localnicii au pătruns în sediul administraţiei locale, au ars cererile de înscriere, au maltratat activiştii de partid.


Drept răspuns, puterea i-a deportat pe cei consideraţi iniţiatori şi pe familiile acestora, pe alţii i-a exclus din gospodăria colectivă. În fostul judeţ Trei-Scaune, în a doua jumătate a lunii septembrie, din şase localităţi au fost luate în total 34 de familii, o parte fiind deportaţi în Dobrogea, iar ceilalţi au fost condamnaţi la închisoare.


În cursul evacuării familiilor a avut loc cea mai gravă ciocnire cunoscută până astăzi, cea de la Ghidfalău, unde, la 22 septembrie 1950, sătenii - care încercau să-şi apere familiile - s-au confruntat cu miliţienii şi în cursul evenimentelor Zsigmond András şi Jancsó Vilmos au fost împuşcaţi.
La sfârşitul lunii august 1950 s-a oprit colectivizarea forţată şi în continuare s-a pus accentul pe organizarea gospodăriilor colective existente. În paralel, membrii au dezvoltat tehnici şi strategii speciale de acomodare (sustragerea de la muncă, furt, nedeclararea unor suprafeţe de pământ.)
În vara anului 1951 în mai multe raioane ale Regiunii Mureş au început sustrageri în masă de la muncă, apoi demonstraţii împotriva colectivizării. Din câteva localităţi s-au trimis cereri sau delegaţii la organele de partid şi de stat, cerându-se aprobare pentru desfiinţarea gospodăriilor colective. Evenimentul cel mai spectaculos al rezistenţei a avut loc la 24 septembrie 1951, când la Târgu-Mureş femeile colectiviste din gospodăria colectivă din Ciba-Nicoleşti au manifestat în faţa sediului de partid, cerând dizolvarea gospodăriei colective. Ziua următoare au sosit membrii CC în regiune, apoi, la 26 septembrie 1950, în prezenţa ministrului agriculturii, au fost schimbaţi din funcţie Nagy Mihály, prim-secretarul de partid pe regiune, şi secretarul de partid responsabil cu agicultura, Petru Dănescu.


În 1951 s-a anunţat crearea întovărăşirilor agricole de tip TOZ şi din ianuarie 1952 s-a început înfiinţarea acestor tipuri de unităţi agricole. (Mai târziu pentru acestea s-a folosit denumirea de întovărăşiri agricole, apoi cea de gospodărie colectivă.) În aceste unităţi agricole terenul şi uneltele agricole necesare producţiei şi animalele de tracţiune au rămas în proprietate privată şi membrii s-au putut înscrie şi doar cu o parte a pământului deţinut. Terenurile membrilor au fost comasate, cele mai importante munci agricole erau efectuate în comun, iar recolta era împărţită în raport cu pământul adus de către membri. Înfiinţarea acestor unităţi agricole a întâmpinat o rezistenţă mai mică, de aceea până în 1959 s-au creat mai ales aceste tipuri de unităţi.


În 1953 ieşirile din gospodării erau o problemă pentru că acum se încheiau acei trei ani după care - conform primului statut al gospodăriilor colective - se putea ieşi din gospodărie. Deşi statutul a fost între timp schimbat, mai multe sute de membri nemulţumiţi şi înaintat cereri de ieşire. Pentru contracararea situaţiei, conducerea regiunii a creat grupe de lucru care au încercat să-i convingă pe membri să-şi retragă cererile, respectiv au exclus „elementele duşmănoase" (probabil formatorii opiniei publice) din gospodăriile colective, iar în anumite cazuri au schimbat şi conducerea gospodăriei.
În decembrie 1955 s-a hotărât reaccelerarea colectivizării. În cursul organizării s-a evitat violenţa fizică, utilizându-se în schimb presiunea economică, restricţii administrative, respectiv presiunea psihică, dar avem cunoştinţă şi despre cazuri de negociere. Noi gospodării erau organizate mai ales primăvara pentru a nu periclita producţia agricolă.


Şi în 1958 accentul s-a pus pe crearea întovărăşirilor agricole, a căror întindere s-a mărit de cinci ori în decursul anului, iar numărul membrilor s-a triplat. Ultimele trei luni ale anului reprezentau perioada de vârf în crearea noilor unităţi agricole, probabil în legătură şi cu plenara PMR din noiembrie, care avea pe agendă tema colectivizării.


Din 1959 s-a accelerat şi mai mult colectivizarea: în cursul anului suprafaţa întovărăşirilor agricole s-a dublat. O nouă metodă de constrângere era procesul colectiv împotriva gospodarilor. Vina celor astfel condamnaţi era că protestau împotriva transformării întovărăşirii agricole în gospodărie colectivă - adică nu voiau să renunţe la dreptul de proprietate asupra pămăntului lor.


În 1961 a avut loc transformarea fundamentală a întovărăşirilor agricole în gospodării colective. La 1 februarie 1961 în Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, 79,14 % din terenul colectivizabil aparţinea de „sectorul socialist". Ultima mare campanie s-a desfăşurat între februarie 1961 şi martie 1962, atunci s-au înfiinţat 55% din totalul gospodăriilor agricole din regiune. În Regiunea Mureş Autonomă Maghiară colectivizarea s-a încheiat în martie 1962.

 

Anexă: Gospodării agricole înfiinţate



Bibliografie selectivă



Balogh László, Történelem a homlokráncban. Gidófalva 1950. [Istorie în ridurile frunţii. Ghidfalău 1950] Sfântu-Gheorge, Ed. Charta, 2000.

Gh. Gheorghiu-Dej, Raport cu privire la încheierea colectivizării şi reorganizarea conducerii agriculturii prezentat la sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale 27 aprilie 1962, Bucureşti, Editura Politică, 1962.

Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (coord.), Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România, Iaşi, Polirom, 2005.

Dezvoltarea agriculturii RPR. Culegere de date statistice, Bucureşti, Direcţia Centrală de Statistică, 1965.

Gagyi József, „A szocializmus győzelme falun...". [„Victoria socialismului la sate..."] în Székelyföld [Ţinutul secuiesc], 1/2006, pp. 175-194.

László Márton, Kollektív gazdaság-ellenes akciók Maros tartományban, 1950-1951 [Acţiuni împotriva gospodăriilor colective în regiunea Mureş, 1950-1951] în Bárdi Nándor (coord), Autonóm magyarok? Székelyföld változása az „ötvenes" években [Maghiari autonomi? Schimbări în Ţinutul Secuiesc în anii „cincizeci"], Csíkszereda, Pro-Print, 2005.

Oláh Sándor, Csendes csatatér. Kollektivizálás és túlélési stratégiák a két Homoród mentén (1949-1962). [Teren de luptă liniştit. Colectivizarea şi strategiile de supravieţuire în valea Homoroadelor], Pro Print Könyvkiadó, Csíkszereda, 2001.

Máthé János: Magyarhermány kronológiája 1944-1964. [Cronologia localităţii Herculian] Csíkszereda, 2008, Pro-Print Könyvkiadó (ed: László Márton).



TAGURI

secui


Discuţie


IMAGINI



INCLUDERE ÎNTR-O ALTĂ PAGINĂ