Păcatele limbii, pedepsele limbii

Publicare: 2010-10-05
Autor: ALBERT Ernő

Descrierea articolului



În limba maghiară nu întâmplător s-au format cuvinte, zicale, proverbe care fac referire la faptul că suntem responsabili pentru fiecare cuvânt rostit. Se disting în special acele expresii care servesc la umilirea, ocărirea, calomnierea semenilor noştri. Poate şi politicienii de astăzi şi alţii ar putea trage învăţătură din ele, cei care învinuiesc oameni de faţă cu toată lumea, iar atunci când se dovedeşte falsitatea spuselor lor, recunoaşterea greşelii nu mai are loc, fără să mai vorbim de scuze. Puţin control, sau modalităţile strămoşilor noştri de tragere la răspundere cu siguranţă ar putea face viaţa noastră de zi de zi mai cinstită.

 

Dacă ne gândim doar la câteva cuvinte sau sintagme din acest domeniu, imediat putem confirma cât de mult au vegheat strămoşii noştri la onoare şi în ce măsură i-au condamnat pe calomniatorii iresponsabili.


În cele ce urmează vom prezenta câteva din cuvintele referitoare la ocărâre, la calomniere şi la flecăreala iresponsabilă: ocăreşte, oacăie, zvoneşte, defăimează, trâmbiţează, flecăreşte, denigrează, bârfeşte, vorbeşte de rău, înjură, cleveteşte, blestemă, pălăvrăgeşte, spune obscenităţi. Limba babei este mai ascuţită ca briciul; arma femeii este limba, niciodată nu rugineşte; limba este o armă rea; îşi stâlceşte cuvintele; limba uneori îndulceşte, alteori înţeapă, amărăşte; limba rea foc mare poate aprinde; îi sare cuvântul din gură; să-şi pună lacăt pe gură; rosteşte cuvinte murdare; e greu să ţii limba în frâu; nu-şi face din gură lături; limba sa are ac; limba o bate pe femeie; a fi gura satului; tot timpul trăncăneşte; buze de trandafir, limbă cu spini; purtat pe gura satului; mai mulţi au murit de limbi rele decât de arme.


Gábor O. Nagy a explicat sub un titlu distinct zicala noastră „Nu-şi pune lacăt pe gură". El a apreciat că, probabil, zicala s-a încetăţenit în limbă prin faptul că a existat o pedeapsă la care s-a recurs atunci când cineva a trădat o comunitate mai mare, eventual a înjurat sau l-a înjurat pe Dumnezeu. Scopul utilizării pedepsei este, pe lângă sancţionare, şi intimidarea celorlalţi, pentru a nu recurge la fapte similare sau la vorbe nesăbuite.


În maghiara veche apare şi expresia a pune lacăt pe gura cuiva.
Dreptul penal nu a păstrat referiri care să fi demonstrat aplicarea efectivă a lacătelor pe limbă sau pe buze, însă la începutul anilor 1900, pe teritoriul Ungariei s-au descoperit în patru morminte vechi maxilare de om pe care au fost montate unul sau două lacăte.


Aceste lucruri ne lasă să deducem că montarea de lacăte pe limbă, pe gură sau pe bărbie a fost probabil practicată o perioadă îndelungată, din secolul al XII-lea până în secolul al XVI-lea.
Înainte de a aborda mai pe larg relatările despre „păcatele limbii" şi pedepsirea făptaşilor în Ungaria şi în Transilvania, trebuie să amintim că în Egiptul antic se tăia limba trădătorilor, în Spania aceeaşi pedeapsă li se aplica celor care înjurau, iar în Olanda limbile celor care l-au înjurat pe Dumnezeu erau străpunse cu fier încins.


În legătură cu lacătele montate pe maxilare există şi păreri care susţin că acestea nu aveau rolul de a pedepsi persoanele care nu aveau grijă de ce vorbesc, ci puteau fi consecinţa unei superstiţii.
Referitor la tradiţiile de acest gen din Ungaria, trebuie să stabilim încă de la început că pronunţarea sentinţelor privind calomniatorii, înjurătorii, guralivii se făcea în mod similar în toată Transilvania.
Károly Vajna consideră pedeapsa cu lacătul de origine orientală sau eventual spaniolă, cu toate că şi Învăţăturile şi legile Sfântului Ştefan prevedeau tăierea limbii făptaşului pentru pedepsirea minciunilor scornite.


Avertismentul de 1000 de ani sună astfel:


[20] Despre calomnie
Dacă cineva depune falsă mărturie sau spune vorbe calomniatoare despre alţii şi le cere tăcere pentru a-i despărţi prin viclenia diavolului, pentru vina minciunii să plătească reparaţie dublă după limba sa perfidă. Dacă a calomniat o singură persoană, să fie privat de limbă.
Ce fel de pedepse s-au aplicat guralivilor şi calomniatorilor peste tot în Transilvania?
Sentinţa împotriva lui Kata Szabó a fost pronunţată în 1584, la Cluj. Acuzatorii au susţinut că este o vrăjitoare şi că a moştenit arta vrăjitoriei de la mama ei, iar ultima oară a ameninţat-o pe doamna Fazakas că-i va tăia limba. Cel mai probabil a fost denunţată în scop preventiv. Acuzatorii au cerut judecătorilor să fie torturată şi omorâtă.


D-na Péter Csiszér a fost judecată tot la Cluj, în 1597, pentru că s-a considerat că strica în mod regulat buna înţelegere şi a ocărât oameni cinstiţi. Având în vedere că a mai fost pedepsită, de data aceasta s-a dispus ca limba cu care a răspândit ocările să-i fie „extirpată", după care să fie vârâtă într-un sac, aruncată în apă, înecată şi între timp să fie şi batjocorită.


În 1648, la Cluj, Bálint Benkő a folosit cuvinte ireverenţioase, drept pentru care s-a hotărât: „deoarece B., împreună cu întreaga sa familie, este un mincinos... prin autoritatea noastră cerem ca... limba să-i fie tăiată, iar pe urmă să fie decapitat".


Se pare că practica tăierii limbii a fost răspândită, unii au recurs la ea chiar şi fără judecată sau eventual au ameninţat cu această pedeapsă.
În 1651, în scaunul Ciuc, d-na Ferenc Ambrus şi tovarăşele ei au ameninţat o altă femeie că dacă va spune cuiva întâmplarea auzită de la ele, i se va tăia limba.
Şi mai atroce a fost judecata adusă preotului numit Drabitius. László Gyulafi îi scria lui Mihály Teleki în 1671: „Şi săracul preot Drabitius a fost ars. Mai întâi l-au fixat la stâlpul infamiei cu limba bătută în cuie, după care i s-au tăiat mâinile, apoi a fost ars".
Conform registrului divorţurilor de la eparhia reformată din Sic, d-na Szentgyörgyi a fost şi ea pironită la stâlp, deoarece l-a calomniat în diverse locuri pe acuzator, spunând că acesta a vrut s-o violeze. Acuzatorul a cerut ca „limba să-i fie scoasă afară şi bătută în cuie pe stâlp" dacă nu îşi va retrage acuzaţiile.


La Cluj umilirea publică a celor despre care s-a dovedit că i-au calomniat pe alţii se practica şi în 1726. János Zilahi Eke a calomniat-o pe nedrept pe nevasta lui János Göntzi, de aceea judecătorii au decis să fie „bătut tare" în faţa sediului scaunului. Totodată a fost avertizat că dacă în viitor „va mai dezonora pe cineva, îi va fi tăiată şi limba".


Pedeapsa pentru ocărirea, umilirea, calomnierea şi bârfirea semenilor a fost solicitată şi în Trei Scaune. Judecătorii au procedat conform cerinţelor vremii.


În 1687, la Sânzieni (Trei Scaune) a fost consemnată următoarea întrebare a judecătorului:
„Şi ştiai sau ai auzit că d-na János Tot şi d-na Sebesi l-au pus în gura satului pe Péter Asztalos...? "
La Turia, în 1752, István Apor îi scria lui József Apor scrie despre ocărâre: „Îi sugerez.... doamnei Imets să-şi ţină în frâu limba ticăloasă şi murdară, pe soţia mea să n-o ocărască, să n-o murdărească pentru că nu e de o seamă cu ea".


Am putea să mai enumerăm judecăţi similare, dar considerăm că cele de până acum sunt suficiente pentru demonstrarea faptului că o parte dintre calomniatori, cel puţin dintre cei denunţaţi, şi-au primit pedeapsa conform obiceiurilor vremii. În unele perioade acestea erau de o cruzime exagerată.



Bibliografie selectivă



O. NAGY Gábor: Mi fán terem? Második kiadás. Budapest 1965. 206-208.
Vajna Károly: Meglakatolt emberi állkapcsok. A Magyar Néprajzi Múzeum Néprajzi Osztályának Értesítője. V. évf. 1904. 88.
Dr. SEMAYER Vilibáld. A Magyar Néprajzi Múzeum Néprajzi Osztályának Értesítője V. évf. 1904. 92.
Szent István király intelmei és törvényei. Szent István Társulat az Apostoli Szentszék Könyvkiadója. Budapest 2000. 66. old. Ballók János az Intelmeket, Kristó Gyula a Törvényeket fordította.
EMSZT IX. 749-757.