trimite prin


Istoriile locale
Publicare:  2010-11-29
Ultima actualizare:  2010-12-15
Autor:  KESZEG Vilmos

Istoriile locale sunt constituite de discursurile narative referitoare la istoria aşezării, a spaţiului locuit, a populaţiei, a persoanelor, a clădirilor, care sunt reprezentări ale identităţii locale. Ele sunt legate de istoria ţării, de tradiţia orală, de memoria genealogică, de ritualurile de comemorare. Canalele de transmitere sunt orale (legende, memoria comunicativă), scrise (monografia satului, istoria familiei, memoriile), fotografiate (fotografii, culegeri de fotografii). De asemenea, pot apărea pe film, pe site-uri web, în colecţiile muzeelor săteşti, în ceremonii şi ritualuri.

Relativizarea, pluralizarea istoriei, apariţia istoriilor locale poate fi datată încă din secolul al XVIII-lea. Este legată de democratizarea şi patrimonializarea memoriei sociale şi a istoriei, de naşterea identităţilor individuale şi colective moderne, de răspândirea ideii de timp linear, de apariţia unor tehnici de stocare a datelor (scrierea, tiparul, fotografia, filmul, înregistrarea audio), de tradiţiile inventate moderne (inaugurarea de monumente, zilele localităţilor).

Formele tipice ale istoriei locale sunt următoarele.

Memoriale din turnul biericii. Memorialele din secolele XVII-XIX pot lua forma actelor introduse în sferele de pe turnurile bisericilor protestante.

Monografiile diocezelor şi ale eparhiilor. Az Erdélyi Reformata Anyaszentegyház Névkönyve (Anuarul Bisericii Reformate din Transilvania) apare după sinodul de la Aiud din 13-22 iunie 1858. Iniţiatorul său este episcopul reformat de atunci, Bodola Sámuel. În primii ani, sensibilitatea faţă de trecut apare mai ales în studiile lui Bodola Sámuel. Scrierile lui exprimă convingerea că dezvoltarea bisericii şi cunoaşterea istoriei ei sunt inseparabile. Pe rând, au fost publicate lucrările lui Bod Péter, Zágoni Aranka György, Csernátoni Vajda Péter, biografia lui Eperjesi Zsigmond, istoria bisericilor reformate din Bucureşti, Piteşti etc. Tema sinodului din 1860 şi 1861 o reprezintă studiile de istoria bisericii scrise de Bodolai Sámuel. În cadrul acestui sinod se ia următoarea decizie: „S-a decis ca istoriile eparhiilor să fie tipărite pe rând în fiecare an, iar în acest scop toţi protopopii şi notarii sunt obligaţi să scrie istoria eparhiei şi a bisericilor aparţinătoare de la origini până în prezent, potrivit datelor oferite de arhiva bisericii şi a eparhiei, iar preoţii sunt obligaţi ca la cererea protopopilor să scrie şi să le ofere istoria propriilor biserici"(apud Juhász I. 1955: 248). Şi tot Juhász scrie următoarele: „Cărţile primilor ani prezintă în fiecare eparhie lista localităţilor, numărul de locuitori, numele preotului, numărul elevilor, numele învăţătorului şi numele localităţilor filialelor. În afară de datele eparhiilor propriu-zis ardelene, din 1861 aceste cărţi conţin şi datele parohiilor reformate din România, iar din 1867 şi pe cele ale parohiilor din Bucovina, care aparţineau tot de biserica reformată din Transilvania. Utilizarea cărţilor de nume e uşurată de faptul că din 1867 fiecare volum este suplimentat de un index al funcţionarilor bisericeşti, iar din 1871 de un index al numelor de localităţi. Începând cu 1873, mai întâi unele eparhii, apoi toate prezintă, pe lângă numărul elevilor, şi numărul celor de vârstă şcolară, menţionând numărul celor care învaţă în şcoli reformate, respectiv numărul celor care învaţă în alte şcoli. Numărul datelor creşte simţitor în trei volume: cel din 1895 menţionează în cadrul fiecărei parohii date referitoare la clădirea bisericii, la clopot, la clădirea şcolii, la mişcarea populară religioasă şi la bugetul parohiei; cel din 1896 menţionează când încep procesele verbale, matricolele şi cele mai vechi date arhivistice ale parohiilor; iar volumul din 1906 oferă datele referitoare la culte pe care le-a oferit institutul de statistică după recensământul din 1900." Aşa s-au scris, pe rând, prezentările eparhiilor din Vajdahunyad (Hunedoara), Károlyfehérvár (Alba Iulia), Nagyenyed (Aiud), Kolozsvár (Cluj), Kolozs-Kalota (Călata), Szilágy-Szolnok (Sălaj), Dés (Dej), Szék (Sic), Nagysajó (Şieu), Görgény (Gurghiu), Maros (Mureş). (Dáné István: A vajdahunyadi Zarándival egyesült egyházmegye és azon egyházmegyébeni egyházak történelme. Az Erdélyi Reformata Anyaszentegyház Névkönyve. 1863. 3-30.; Elekes Károly: A károlyfehérvári egyházmegye és ezen egyházmegyébeni egyházak történelme. Az Erdélyi Reformata Anyaszentegyház Névkönyve. 1864. 3-49., 1865. 7-66., 1866. 3-21.; Basa Mihály: A nagyenyedi ref. egyházmegye és az abban levő egyházak történelme. Az Erdélyi Reformata Anyaszentegyház Névkönyve. 1867. 3-39., 1868. 1-27.; Szász Gerő: A kolozsvári ev. Ref. egyház történetének rövid vázlata. Az Erdélyi Reformata Anyaszentegyház Névkönyve. 1869. 3-39., 1870. 3-31.; Szakács István-Mihálc Elek: A kolozs-kalotai egyházmegye rövid ismertetése. Az Erdélyi Reformata Anyaszentegyház Névkönyve. 1871. 3-54. 1872. 3-44.; Biró Károly: A szilágy-szolnoki ev. Ref. egyházmegyének rövid története. I. rész. Érmelléki egyházak. Az Erdélyi Reformata Anyaszentegyház Névkönyve. 1874. 3-55., 1875. 3-51.; Nagy László: A szilágyszolnoki ev. Ref. Egyházmegye története. II. rész. A Berettyó (és Kraszna) menti egyházak. Az Erdélyi Reformata Anyaszentegyház Névkönyve. 1876. 3-51., 1877. 3-29.; Nagy László: A szilágyszolnoki ev. Ref. Egyházmegye története. III. Rész. Szilágysomlyó. Az Erdélyi Reformata Anyaszentegyház Névkönyve. 1878. 3-45.; Szabó Pál: A szilágyszolnoki ev. Ref. Egyházmegye története. IV. Rész. A Kraszna és a Szamos közötti egyházak. Az Erdélyi Reformata Anyaszentegyház Névkönyve. 1879. 3-64.; Magyarósi István: A szilágyszolnoki ev. Ref. Egyházmegye története. V. Rész. A zilahi ref. Egyházközség története. Az Erdélyi Reformata Anyaszentegyház Névkönyve. 1880. 3-56., 1881. 3-71.; Almási Sámuel adatgyűjtése alapján: A deési ev. Ref. egyházmegye ismertetése. A deési ev. Ref. egyházmegyében levő egyházak leírása, ismertetése. Az Erdélyi Reformata Anyaszentegyház Névkönyve. 1882. III-XVI. 1883. 3-30.; (-): A széki egyházmegye egyházközségeinek története. Az Erdélyi Reformata Anyaszentegyház Névkönyve. 1884. 3-25., 1885. 3-41., 1886. I-XXX., 1887. 3-26., 1888. 3-18., 1889. 3-22.; (-): A nagysajói egyházmegye története. Az Erdélyi Reformata Anyaszentegyház Névkönyve. 1889. 23-38., 1890. 3-42.; (-): A görgényi egyházmegye története. Az Erdélyi Reformata Anyaszentegyház Névkönyve. 1891. III-XLIII., 1892. 1-48., 1893. 1-45., 1894. 1-50.; (-): A marosi egyházmegye története. Az Erdélyi Reformata Anyaszentegyház Névkönyve. 1895. 1-27., 1896. 3-55., 1897. 3-27., 1898. 3-23., 1900. 3-25., 1901. III-XVII., 1902. III-XXXVIII., 1903. III-XCVII., 1904. III-LXIV., 1905. III-LXVIII.)

La îndemnul episcopilor, al protopopilor, din documentele aflate în parohii preoţii au scris monografiile bisericilor. În acestea, apar în mod obligatoriu următoarele date: numărul locuitorilor, imobilele, istoria obiectelor liturgice din patrimoniu, lista preoţilor, realizările deosebite ale celor care au avut un aport la dezvoltarea comunităţii şi la construcţia de imobile, istoria învăţământului confesional. În perioada interbelică, în Transilvania au fost publicate în mai multe mii de exemplare calendarele confesionale, ceea ce a dus la formarea spaţiului public al istoriei comunităţilor locale. Scrierea monografiilor săteşti devine mai ştiinţifică datorită cercetărilor sociografice ale tinerilor universitari clujeni, din anii 1930-1940. Descrierile calendarelor religioase au folosit în mod intens şi ştiinţific sursele oferite de arhivele locale ale bisericilor.

Monografiile unităţilor administrative. După lungi pregătiri şi cercetări fundamentale, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost finalizate şi publicate monografiile comitatelor. Acestea prezintă nu numai istoria, sistemul instituţional al regiunilor administrative, dar şi fiecare aşezare în parte. (Szilágyi István: Máramaros vármegye egyetemes leírása. Budapest, 1876; Jancsó Benedek (szerk.): Arad vármegye és Arad szabad királyi város monográfiája I-IV. Arad, 1892-1913; Ortvay Tivadar: Temes vármegye és város története a legrégibb időktől a jelenig I-IV. Budapest, 1896-1914; Lázár István: Alsó-Fehér vármegye magyar népe. Nagyenyed, 1896; Kádár József - dr. Réthy László - Tagányi Károly: Szolnok-Doboka vármegye monographiája I-VII. Deés, 1900-1905; Petri Mór: Szilágy vármegye monographiája I-IV. 1901-1904; Benkő József: Hunyadmegyéről.Déva, 1904.)

Orbán Balázs a publicat între 1868-1873 cele şase volume ale lucrării A Székelyföld leírása történelmi, régészeti, természetrajzi és népismei szempontból [Descrierea Ţinutului Secuiesc din punct de vedere istoric, arheologic, al ştiinţelor naturii şi al etnografiei], completându-le în 1889 cu un nou volum, Torda város és környéke [Oraşul Turda şi împrejurimile lui]. Autorul s-a străduit să folosească metodele de cercetare ale tuturor ştiinţelor menţionate în titlu. A colindat toate aşezările prezentate în carte. A consultat arhivele locale, judeţene, bisericeşti, a conspectat culegerile de documente ale experţilor, ale colecţionarilor locali, arhivele familiale, a înregistrat informaţiile oferite de tradiţia orală şi de martorii evenimentelor din trecutul apropiat. Orbán Balázs încearcă să scrie istoria Ţinutului Secuiesc, din cadrul acestuia, a fiecărui scaun secuiesc, iar în această istorie să-şi găsească aportul fiecare localitate.

După deceniile de absolutism secuii, locuitorii localităţilor respective au găsit alinare în această istorie eroică. Şi autorul exprima această intenţie: „Datorită faptului că patria noastră se află în faţa unor mari schimbări, cunoaşterea de sine este una dintre datoriile noastre cele mai importante." În ciuda faptului că mai târziu istoriografia nu a putut folosi decât unele fragmente din această mare sinteză, în comunităţile locale ea a fost folosită de la publicarea ei şi până astăzi. „Timp de lungi decenii, preoţii şi învăţătorii secui le-au predat enoriaşilor şi elevilor istoria comunelor din aceste şase volume." (Kósa L. 1968: 90).

Istorii regionale şi locale elaborate şi predate ca materie de învăţământ. Autorii celor trei propuneri care au fost discutate în 1897 în cadrul Consiliilor Învăţătorilor au fost probabil învăţători. Manuscrisele au fost păstrate sub titlul Javaslatok Tordaaranyosmegye földrajzának megírására [Propuneri privitoare la scrierea geografiei comitatutului Turda-Arieş]. (Manuscrisul se găseşte la secţia de manuscrise a Academiei Române, filiala Cluj. Cota: MsU 1670 A-B.)

În 1897 planurile au fost duse la îndeplinire. Prin munca a 29 de învăţători, au fost realizate descrierile geografice şi istorice a 24, respectiv 13 localităţi. Din însărcinarea învăţătorilor, manuscrisele au fost editate şi copiate într-un singur opus de către Kovács Dániel. Autorii s-au bazat pe opera lui Orbán Balázs şi pe tradiţiile orale. Pentru uz şcolar, au scris scurte prezentări istorice de una, două sau trei pagini. În general, s-au concentrat asupra trecutului îndepărtat şi a trecutului apropiat aşa cum era acesta reflectat în memoria contemporanilor.

Monografiile localităţilor. Monografia lui Szentmártoni Samu Thorockó [Rimetea] a fost scrisă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la cererea populaţiei locale. (Manuscrisul se găseşte la secţia de manuscrise a Academiei Române, filiala Cluj. Cota: MsU 1386. Număr de pagini: 44.) Aşezarea este prezentată în zece capitole. Acestea sunt: 1. Cadrul geografic, proprietarii, împrejurimile; 2. Perioada veche, coloniştii din Stiria, populaţia; 3. Privilegiile, familia Thoroczkay,învăţători; 4. Istoria oraşului după războiul ţărănesc al lui Dózsa; 5. Cetatea de la Colteşti (Torockószentgyörgy;. 6. Creşterea animalelor, agricultura; 7. Viaţa minerilor, bolile, situaţia demografică; 8. Minereuri, mine de fier, arta fierului, venituri, cheltuieli; 9. Şcoala, obiceiuri de sărbători, curăţenia; 10. Simbolurile puterii, hieroglifele industriei metalurgice.

De-a lungul secolului trecut, istoria locală s-a demonstrat a fi un gen popular productiv, la mare căutare. Pe lângă monografiile manuscrise ale localităţilor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, mai ales după schimbarea de regim din 1989, ca urmare a privatizării editurilor, a crescut numărul monografiilor tipărite.

Site-uri de web ale localităţilor. Site-urile au apărut ca urmare a apariţiei internetului şi a spaţiului virtual (1983). Ele sunt create, editate şi menţinute la zi de către administraţia locală sau de societatea civilă, de asociaţiile din localitate. Site-urile prezintă apartenenţa administrativă, situaţia demografică, condiţiile de viaţă, istoria localităţii, vestigiile culturale.

Ritualuri de comemorare. Contextul primar al istoriei locale îl reprezintă ritualurile de comemorare. Acestea popularizează cunoştinţele referitoare la istoria locală din memoria comunicativă în cea culturală. Ritualurile de comemorare sunt iniţiate de o instituţie locală (biserica, consiliul local, şcoala, organizaţia femeilor, o fundaţie culturală). Instituţia organizatoare defineşte ideologia manifestării, canonizează conţinutul memoriei, editează sau comandă istoria locală, pregăteşte scenariul manifestării, alege invitaţii.

Organizarea manifestărilor comemorative a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Primul val a luat amploare în perioada interbelică, al doilea după schimbările politice şi sociale de după 1989. Forma cea mai populară este comemorarea zile de 15 martie 1848. Un exemplu de ritual comemorativ local este cel de ziua Sfântului Bartolomeu în localitatea Sic.

Concluzii. Sursele prezentate sunt de provenienţă diferită şi au urmărit obiective diferite. Memorialele din turnul bisericii şi rapoartele protopopilor au apărut într-un cadru religios-bisericesc; monografiile judeţelor şi descrierile lui Orbán Balázs s-au angajat în descrierea complexă a unităţilor administrative; învăţătorii din comitatul Turda-Arieş şi-au propus scopuri legate de învăţământ; Szentmártoni Samu şi colegii săi şi-au adunat în caietele manuscrise cunoştinţele referitoare la localitatea lor în ateliere din provincie. Dar în ciuda diversităţii, motivaţia este aceeaşi: interesul faţă de trecutul local, nevoia de a redacta şi de a utiliza istoria locală.

1. Descoperirea regiunilor, a aşezărilor a fost urmată, începând cu secolul al XIX-lea, de dotarea lor cu o istorie. Istoria e o formă narativă care stabileşte conexiuni între unităţile sociale dintr-o localitate sau dintre mai multe localităţi; de asemenea, deduce relaţiile temporale dintre elementele vizibile, în folosinţă (clădiri).

2. Se încearcă extensia trecutului (longue durée) localităţii. Adesea (mai ales în cazul monografiilor cu un singur autor, al rapoartelor preoţilor sau protopopilor), datele de care dispun sunt integrate în cadrul unui şir narativ unitar, liniar, al ascensiunii sau al decăderii. Acest tip narativ a făcut posibil contactul societăţii locale cu strămoşii ei.

3. Istoriile locale periodizează trecutul local. Jalonează evenimente cruciale, încarcă etapele cu episoade şi personaje locale (activităţile preoţilor, ale învăţătorilor locali, eventual vizita unui voievod sau a unui episcop etc.) Asistăm la o „domesticare" a istoriei.

4. Istoria se apropriază prin descoperirea şi prezentarea, respectiv prin revitalizarea ei în ritualuri. Amintirea trecutului, afirmarea istoriei în cadrul unor ritualuri (serbări de inaugurare, aniversări) reorganizează şi consfinţeşte în plan diacronic generaţiile, iar în plan sincronic relaţiile dintre grupurile etnice, confesionale, sociale ale localităţii. Festivităţile de comemorare sunt un prilej de a aduna localnicii, pe cei care s-au mutat sau provin din localitatea respectivă, pe simpatizanţi. Prin urmare, nevoia de istorie este motivată de prezent.

5. Pe parcursul acestor îndeletniciri, istoria e dată în custodie. Clădirile devin în conştiinţa colectivă scene ale trecutului. Obiectele de valoare, de cult devin probe ale trecutului, iar casele memoriale, muzeele, plăcile comemorative sunt create pentru a prezenta trecutul (muzealizarea, patrimonializarea, istoricizarea spaţiului, a spaţiului locuit). Istoria explorată astfel este materială, concretă, accesibilă simţurilor. Documentele, frânturile istoriei devin astfel parte a conştiinţei colective în calitate de patrimoniu naţional.

6. În biserici, în şcoli, în locuinţele oamenilor de prestigiu dintr-o localitate apar şi se permanentizează atelierele locale ale istoriografiei, unde cercetarea şi scrierea devin activităţi intense şi continue.

7. Pe parcursul acestui proces, literatura de specialitate intră în uzul local, luând astfel contact cu tradiţia orală locală.



Bibliografie selectivă
BENSA, Alban: Fièvres d'histoire dans la France contemporaine. In: Alban BENSA - Daniel FABRE (dir.): Une histoire à soi. Figuration du passé et localités. Éditions de la Maison des sciences de l'homme, Paris, 2001. 1-12.
BRAUDEL, Fernand: Histoire et sciences sociales. La longue durée. Annales ESC 4. 1958. 725-753.
CHASTEL, André: La notion de patrimoine. In: NORA, Pierre (dir.): Les Lieux de mémoire. II. 2. Gallimard, Paris, 1986. 569-592.
FABRE, Daniel: L'Histoire a changé de lieu. In: BENSA, Alban - FABRE, Daniel (dir.): Une histoire à soi. Éditions de la maison des sciences de l'homme, Paris, 2001. 13-44.
GYÁNI Gábor: A helytörténet-írás jelentőségéről. Honismeret XVIII. (1990)1. 3-7.
GYÁNI Gábor: A városbiográfia és a mikrotörténet. In: Uő: Történészdiskurzusok. L'Harmattan, Budapest, 2002. 59-66.
HARTOG, Francois: Régimes d'historicité. Présentisme et expérience du temps. Seuil, Paris, 2003.
JAKAB Albert Zsolt: Emléktábla-állítás Kolozsváron. In: SZABÓ Á. Töhötöm (szerk.): Lenyomatok 2. Fiatal kutatók a népi kultúráról. (Kriza Könyvek, 19.) Kriza János Néprajzi Társaság. Kolozsvár, 2003. 135-158.
JAKAB Albert Zsolt: A kollektív emlékezet szervezése Kolozsváron 1989 és 2004 között. In: Hügel, Peter - Colta, Elena Rodica (red.): Regiuni, etnii şi identităţi regionale. Lucrările Simpozionului Internaţional de Antropologie Culturală din 17-19 mai 2006. (Colecţia minorităţii, 8.) Complexul Muzeal Arad. Arad, 2007. 486-505.
JUHÁSZ István: Az erdélyi református egyház névkönyvei. Református Szemle XLVIII. (1955) 9-10. 246-250.
KATONA Imre: Parasztságunk történelemszemlélete. Népi Kultúra - Népi Társadalom X. (1977) 189-206.
KESZEG Vilmos: Egy híradás a késő nemzedéknek. 17-20. századi erdélyi toronygombiratok. Mentor, Marosvásárhely, 2006
KESZEG Vilmos: 17-20. századi erdélyi toronygombiratok: a lokális történelmek szerkezete és funkciója. In: BALÁZS Mihály-GÁBOR Csilla (szerk.): Emlékezet és devóció a régi magyar irodalomban. Egyetemi Műhely Kiadó, Kolozsvár, 2007. 71-108.
KESZEG Vilmos: A történelmi emlékezet alakzatai. In: Szemerkényi Ágnes (szerk.): Folklór és történelem. Akadémiai Kiadó, Budapest, 2007a. 18-43.
KÓSA László: Orbán Balázs könyvének évfordulójára. Valóság XI. (1968)10. 88-94.
MARK, Vera: L'écriture de soi entre Histoire et autobiographie. In: FABRE, Daniel (direction): Par écrit. Ethnologie des écritures quotidiennes. Éditions de la maison des sciences de l'homme, Paris, 1997. 361-376.
NORA, Pierre (dir.): Les Lieux de mémoire. I-III. Gallimard, Paris, 1986.
NORA, Pierre: Entre Mémoire et Histoire. La problématique des lieux. In: Uő (dir.): Les Lieux de mémoire. I. Gallimard, Paris, 1986a. XVII-XLII.
NORA, Pierre: Les mémoires d'État. In: Uő (dir.): Les Lieux de mémoire. II.2. Gallimard, Paris, 1986b. 355-400.
ORBÁN Balázs: A Székelyföld leírása történelmi, régészeti, természetrajzi és népismei szempontból. I-VI. Pest-Budapest, Tettey Nándor és Társa Bizománya, 1868-1873.
ORBÁN Balázs: Torda város és környéke. Pesti Könyvnyomda Részvény-Társaság, Budapest, 1889.
SZILÁGYI Miklós: Helyi kiadású helytörténeti monográfiák 1970-1981. Ethnographia XXXX. (1984) 1. 118-133.