Ultima actualizare: 2011-06-01
Autor: ALBERT Ernő
Reprezintă o formă a agresiunii verbale. Scopul lui este de a face rău. Cel care-l rosteşte are intenţia de a aduce asupra semenului său o nenorocire, vreun necaz asupra întregii familii a acestuia, o calamitate, de a provoca un eşec. De aceea trezeşte până şi azi o anumită frică, pentru că cel care-l spune şi cel vizat crede vrând-nevrând într-o anumită putere a blestemului spus cu patimă dezlănţuită, cu furie sălbatică.
În primul rând se foloseşte în vorbire, dar se poate întâmpla ca unii să le dorească rău semenilor blestemând şi în scris. Cel care-l rosteşte se poate şi autoblestema, dacă vrea să-şi dovedească cu tărie adevărul.
Este valabil şi pentru blesteme că sunt păstrate în tradiţie, sunt transmise de la o generaţie la alta. Forma lor, formularea verbală sunt determinate şi de circumstanţe. Pe parcursul dezvoltării se îmbogăţesc cu elemente noi, totodată anumiţi termeni sunt daţi uitării. O astfel de transformare a suferit şi folosirea în blestem a cuvintelor franţ, naiba, ciumă, lepră, pacoste. Odinioară au fost considerate cele mai grave blesteme, deoarece toate s-au referit la o boală ieşită din comun, incurabilă chiar.
Adesea mânia neputincioasă, ura, răzbunarea sunt cele care generează blestemul din partea agresorului, îndreptat împotriva răuvoitorului. Este valabilă următoarea constatare: blestemul distruge, binecuvântarea clădeşte. În astfel de situaţii semenilor le sunt dorite boli, nenorociri legate de deochi şi farmece, poate chiar schilodirea corpului, moarte violentă şi alte eşecuri, suferinţe.
De cele mai multe ori blestemul este trimis asupra unei singure persoane, eventual asupra unei familii, dar poate fi adresat şi unei întregi comunităţi ori naţiuni. În prezent, în rândul oamenilor culţi este din ce în ce mai cunoscut faptul că blestemul nu se prinde, însă chiar şi astăzi întâlnim persoane pe care acesta le înspăimântă, în care trezeşte anxietate, teamă. Practica blestemului este păstrată mai vie acolo unde oamenii au mai puţină şcoală.
În rândul popoarelor din Europa şi Orientul Apropiat este o formă verbală ce persistă până în prezent, ale cărei rădăcini se găsesc în acea perioadă, în care oamenii credeau în forţa spiritelor malefice, în efectul magic al cuvântului spus. Pentru a împiedica prădarea camerelor funerare care ascundeau morţii, egiptenii rosteau un blestem cumplit împotriva eventualilor distrugători. În rugăciunea lor, grecii antici, romanii cereau de la divinităţi pedepsirea duşmanilor, a răufăcătorilor. Şi Biblia păstrează numeroase date despre blestem şi practica blestemării.
Legat de blestemul bisericii putem menţiona excomunicarea locuitorilor din Sândominic, în opinia unora a populaţiei întregii regiuni Ciucul de Sus. În 1599, probabil în data de 3 noiembrie, cardinalul András Báthori, principele Transilvaniei, a fost ucis în hotarul satului Sândominic, în timp ce se refugia. De aceea, în timpul pontificatului papei Clement al VIII-lea, Sfântul Scaun a pedepsit întreaga populaţie a satului Sândominic cu blestemul Bisericii şi a ordonat un post de 100 ani. Deoarece, după blestemul Bisericii, în hotar recolta a fost săracă pe ogoarele oricum slab roditoare, anul de sărăcie a fost pus pe seama blestemului Bisericii. Populaţia a început să peregrineze la locul de execuţie, iar pelerinii din Sândominic se duc până şi azi, an de an, în acel loc şi se roagă după un ritual stabilit. Deoarece în această regiune de obicei în 3 noiembrie se lasă deja gerul aprig, pelerinajul se face mai devreme, în prima duminica a lunii octombrie.
Textele descântecelor legate de vrăji, farmece sunt îndreptate asupra ocrotirii celor ce suferă de anumite boli ori împotriva unei agresiuni cauzate din rea-voinţă. Vrăjitoriile, arătările diabolice, demonii, deochiul, făcăturile pot avea influenţă asupra întregii vieţi. Alungării acestora i se acordă atenţie sporită. O femeie din Ghimeş mi-a povestit că mama sa suferea de făcătură, săvârşită la cererea rudeniilor, şi nu poate fi lecuită. La fel şi soţul dânsei s-a îmbolnăvit aşa de tare în urma unei făcături, încât zeci de ani a stat legat la pat. Au aşteptat dezlegare de la preotul român din zonă prin textul rostit la slujbă. Preoţii au spus doar că suferă de făcătură, iar aceasta e ascunsă sub prag.
În Plăieşii de Jos vraja - dracul - a fost îndepărtată cu acest descântec:
Ochi albaştri l-au văzut,
Ochi căprui l-au văzut,
Tot felul de ochi l-au văzut.
Preafericită Fecioară Maria,
Adu-ne nouă mângâiere:
Scoate aceste vrăji, acest diavol
Din capul, corpul acestei vaci,
Din toate părţile-i, toate oasele-i!
Du-l în munţii cei înalţi,
În crengile copacilor.
Curăţă-l de aici pentru eterna damnare!
Glorie Tatălui Nostru!
Cu anumite formule se credea că poate fi obţinută întoarcerea iubitei/iubitului celui părăsit/celei părăsite sau că poate fi câştigat interesul persoanei îndrăgite.
Cu blestem i-au dorit răul duşmanilor sau celor care într-un fel sau altul le-au făcut rău. Adesea puteau fi auzite astfel de vorbe ale celor ce doreau răul cuiva: Cu voia lui Dumnezeu să-i curgă ochii amândoi! Îi doresc să nu apuce ziua de mâine! Viermii să-l mănânce pe omul ca acela! Să nu aibă noroc în viaţă! Focul să-i ardă casa şi tot ce are! Boala să-l roadă pe omul ca ăsta! Dracii să-l târască până-n poarta iadului! Dricul să intre de şase ori în curtea voastră! (Avea şase copii.)
Aceste cuvinte sunt folosite şi în sens invers. Să-mi curgă ochii, limba să mi se usuce, să-mi rup braţul, piciorul etc., dacă nu-i adevărat.
Blestemele obişnuite s-au ridicat la rang de soluţii artistice în literatura populară. Poeziile lirice, baladele, scrisorile versificate, incantaţiile, rugăciunile populare au imortalizat blestemele în forme succinte, în figuri de stil expresive. De regulă sunt rostite din cauza unei decepţii în dragoste, dar sunt blestemaţi şi mama care a stat în calea fericirii tinerilor, judecătorul care a păcălit fata, executându-l, în ciuda promisiunii făcute, pe fratele acesteia etc.
În cântece lirice:
Pasărea din creangă-n creangă poate să zboare,
Doar mie nu mi-e dat să mă duc la iubitul meu.
Binecuvântează, Doamne, binecuvântează casa iubitului meu,
Bate-l, Doamne, bate-l pe cel ce într-însa locuieşte!
Dar nu pe fiecare, doar pe mama lui,
De ce nu mi l-a dat pe feciorul ei?
De ei i-a fost fiu, mie iubit mi-a fost,
De ei i-a fost drag, mie mai drag mi-a fost.
(Dăneşti)
Mama mea m-a blestemat,
Când pe lume m-a adus.
Şi aşa m-a blestemat,
Să mă bată drumul lung!
Să mă bată drumul lung,
Să port mereu desagă.
Pe umeri topor, târnăcop,
În picioare o pereche de potcoave.
(Dăneşti)
Mamă, nu mă blestema,
Slabă sunt şi nu suport!
M-a prins blestemul mamei,
Căci fiică bună nu i-am fost.
(Ditrău)
Domnul să-ţi dea unul mai frumos, mai bun ca mine,
Cu care inima ta să n-aibă linişte,
Linişte să n-aibă niciodată, mereu să se zbată,
Precum valul mării, mereu tulburată!
(Dăneşti)
Căci pe tine Domnul o să te bată!
Să te şi bată, asta o doresc,
Să-ţi dea o pereche să nu o iubeşti:
Sufletul cu ea să nu se liniştească,
Trupu-ţi obosit somn să nu-şi găsească;
Inima ta despre mine să gândească,
Oriunde picioarele te-ar purta,
Ochii tăi mereu pe mine mă vor căuta,
Ochii tăi pe oricine ar iubi,
Inima ta pe mine să nu mă uite!
(Sândominic)
În balade:
(Kádár Kata)
Aşa grăi fiul Márton:
Blestemată să fii, mamă!
Nici în viaţă nu ne-ai dat pace,
Nici după ce-am murit nu ne dai pace.
Înaintea ta apele să se reverse,
După tine noroiul să ţâşnească,
Cerul să nu te blagoslovească,
Cerul să nu te blagoslovească!
Pâinea ta în piatră să se prefacă,
Apa în care te speli în sânge să se prefacă,
Ştergarul tău să se aprindă,
Faţa-ţi în flăcări să ardă!
(Cădişeni)
(Fehér László)
Blestemat să fii, dom'le ofiţer,
Te blestem, dom'le ofiţer,
Blestemul meu deasupra capului tău să plutească,
Şi când îl rog, asupra ta să se abată!
Atâtea blesteme pe tine să te prindă,
Câte frunze sunt pe creangă,
Atâtea blesteme pe tine să te prindă,
Câte frunze sunt pe creangă,
De atâtea ori să te învârţi în noapte,
Câte fire de iarbă pe pământ,
„Vai" să spui atât de multe într-o noapte,
Câte stele sunt pe cer!
(Sfântu Gheorghe - Lunca de Jos)
(Bíró Margit)
- Hai, Imre, întinde-ţi braţul drept spre mine,
Îţi doresc multă viaţă fericită în doi!
Nouă ani şi încă trei'şase de luni
Legat de pat să stai, Imre, până la moarte,
Leacurile a nouă doctori să le foloseşti,
Sănătatea niciodată să nu ţi-o ghicească!
Nici cerul, nici pământul să nu te primească,
Să te dea afară lângă mormântul tău!
(Aita Seacă)
(Scrisoare versificată)
...
N-ai fost iubit adevărat, m-ai amăgit doar,
De aceea, dragul meu, moartea să te cosească
Imediat, oriunde te-ar întâlni.
Departe de tine norocul să colinde.
Corabia ta de mii de stânci să se izbească,
Îţi doresc ca norocul bun de tine departe să colinde
Umbra tristeţii şi a jalei
Durerea inimii să o urmeze,
Câte fire de iarbă cresc pe câmp,
Atâta nenoroc să te lovească,
M-ai înşelat cu inimă făţarnică.
...
Eu îţi doresc ce mai sus iscălit-am,
Inima ta, iubite, liniştea să nu şi-o găsească
Aşa cum tu ai intrat în gura lumii
Soarele să-ţi strălucească pentru ultima dată.
...
Să nu-ţi răsară niciodată ziua fericirii
În schimb dracul în lanţul robiei să te lege,
Să te târască până-n poarta iadului
Să verşi pentru mine lacrimi amare.
Mâinile-ţi amândouă din cătuşe să nu slobozească
În vârful copacilor dracul să te poarte.
Cât trăieşti pe lume lucrurile bune să te ocolească
Niciodată inima ta linişte să n-aibă
Oricâte mândre ai găsi, ele toate pe tine să te ocolească
Inima ta liniştea să nu şi-o găsească,
Până când nu astupi gura lumii.
Inima ta în valul mării să se zbată,
Pe lumea asta mare, locul să nu şi-l găsească
Necredinciosule, tu care pe mine m-ai înşelat.
(Doboşeni)
Taguri