trimite prin


Pricoliciul
Publicare:  2010-10-27
Ultima actualizare:  2010-12-15
Autor:  KESZEG Vilmos

Fiinţă mitică, specific transilvăneană, antropozoomorfă, înzestrată cu capacitatea de a-şi schimba forma. Sub forma de om-lup, werwolf/loup-garou este cunoscut în toate mitologiile europene: greco-romană, slavă, germanică, precum şi în cele balcanice. Europa Evului Mediu şi cea modernă a fost cuprinsă de mai multe valuri de groază cauzată pe de o parte de animale (câini, lupi) care atacau omul sau alte animale, iar pe de altă parte, de străini dubioşi, care umpleau străzile oraşelor, traversau satele (cerşetori, oameni lipsiţi de adăpost). În secolele XVI-XVIII, în mai multe oraşe europene au fost osândiţi oameni la ani de temniţă sau galeră pentru acuzaţia de omor, comis în timp ce adoptau formă de animal. Ipolyi Arnold relatează că cetăţeni ai Clujului au fost atacaţi de cerşetori-lupi, însetaţi de sânge.


Pe teritoriul Ungariei, după primele cercetări efectuate în domeniul credinţelor populare - în cea de-a doua jumătatea secolului XIX şi în prima jumătate a secolului XX -, Ipolyi Arnold, Gönczi Ferenc şi Róheim Géza au înregistrat această categorie de credinţe păstoreşti sub denumirile de „lupul turmei"(csordásfarkas), „lupul trimis" (küldött farkas) sau „lupul-cerşetor" (farkaskoldus). Sintagmele desemnau păstorul ofensat, care încă în timpul vieţii sau după moarte se transformă în câine sau lup, atacând din sete de răzbunare inamicul sau animalele sale; persoană care se transformă în lup din întâmplare sau din cauza magiei negre. Sugarul supus la vrăji malefice de către moaşă devine lup la vârsta de şapte ani; de asemenea, copilul care suge lapte de mamă timp de şapte ani se poate transforma oricând în lup.


În limba maghiară din Transilvania, cuvântul prikulics-prikolics (sau pirikulics, pirkorics, purkulics, trikolics) este de provenienţă română. Provenienţa cuvântului în limba română este incertă, dar semnificaţia este de vampir, „lup trimis". Dicţionarul cuvintelor maghiare împrumutate din limba română enumeră următoarele semnificaţii: 1. strigoi, fantomă, spirit rău; 2. vrăjitoare capabilă să se transforme în animal (de regulă în câine sau lup); fiinţă mitică diformă „lup trimis"; 4. om nebotezat; 5. om sau copil urât şi scund, pricăjit ; 6. om abil de statură mică, copil neastâmpărat.


Mitul pricoliciului este cunoscut pe tot teritoriul lingvistic românesc, sub diverse forme. Fiind creatură mitică, poate fi 1. un mort răzbunător (strigoi, stafie) care nu-şi găseşte tihna; 2. om transformat pentru totdeauna în animal prin vrăji malefice; 3. om care - din propria voinţă şi doar pentru o vreme - se transformă periodic în animal. Al nouălea născut în aceeaşi lună, frate lunatic, devine pricolici prin contact cu altul; sau este „depravat" prin ungerea trupului cu grăsimi animale imediat după naştere; cutreieră străzile sau hotarele în timpul nopţilor de vară sau de toamnă, atacând oameni, ucigând animale, distrugând recoltele. Transformat în pricolici, nu-şi recunoaşte aparţinătorii, drept urmare şi aceştia îi pot cădea victime (Kostaki). Mort sculat din mormânt sub formă de animal (lup, câine, hienă) care atacă oameni; al nouălea frate lunatic (A. Gorovei). Om posedat de demon, rătăcind undeva prin pustietăţi, păduri, răscruce de drumuri, atacând oameni; dacă este exorcizat (destrigoizat), poate avea viaţă lungă (R. Vulcănescu).


Cercetări ale credinţelor populare maghiare din România au identificat pe parcursul anilor 1970-1990 tema pricoliciului în Câmpia Transilvană în următoarele aşezări: Tureni, Tritenii de Jos, Tritenii de Sus, Frata, Soporu de Câmpie, Suatu, Avrămeşti, Bozieni, Strugureni, Sărmaşu, Tăureni, Cireşoaia, Budiul de Câmpie, Chesău, Colonia Luduş-Roşiori. Din cauza restrângerii preocupărilor cu privire la creşterea animalelor, s-au estompat şi credinţele populare generate de acestea. Descrierile legate de temă îl prezintă ca pe un om bolnav, al cărui specific este o coadă scurtă. Este predestinat pentru această boală sau devine pricolici ca urmare a unui blestem (mai ales din cauza blestemului aruncat asupra lui de către părinţi). Într-o primă aproximare apare ca o persoană cu un sistem nervos labil, sensibilă la fazele lunii, singuratică, mizantropă. Se deplasează pe jos, dezordonat îmbrăcat, zgâriat pe faţă şi pe mâini. În cazul în care are, îşi neglijează familia. Caracteristica sa de bază este capacitatea de a se preschimba. Îşi schimbă forma dându-se peste cap. Se transformă în câine alb cu guler negru pe gât (niciodată nu e lup, rar e măgar sau pisică). Transformarea are loc ocazional sau cu o anumită periodicitate în momente specifice (noaptea, de lună nouă, la descreşterea lunii, pe vreme mohorâtă, ceaţă, cu o periodicitate de o lună, trei-şase-nouă-douăsprezece luni). De obicei umblă tăcut, dacă nu, atunci geme, vociferează, pronunţă numele celui care îl agresează. Urmăreşte victima, se bate cu alţi câini, atacă oameni. Îşi poate recâştiga forma doar în două cazuri: dacă se vindecă de boală sau la vederea sângelui. În ultimele decenii, sfera acestor credinţe s-a modificat semnificativ. Pricoliciul este un om bolnav, care se transformă în animal fără să vrea, rătăceşte prin munţi, păduri şi pe câmp, atacă doar pentru a vedea sânge, vrând să scape de boală. Dacă nu se întâlneşte cu nimeni, moare epuizat.


În perioada cercetării, în localităţile amintite sau în vecinătatea lor, 2-3 persoane (încă în viaţă sau până nu demult în viaţă ) erau considerate pricolici. Naraţiunile înregistrate reproduc de multe ori trăiri personale. Aceste naraţiuni de tip memorat pot fi cuprinse în două forme de bază: cineva se transformă în pricolici, în această formă de animal atacă un om sau un alt animal, apoi, văzând sânge, se transformă înapoi în om; cineva se transformă în pricolici, apoi moare sub forma unui câine. Conform unei naraţiuni integrative de tip fabulaţie, pe toată Câmpia Transilvană este cunoscută următoarea istorisire: recent căsătoriţi, o tânără pereche pleacă pe câmp, la lucru. Soţul începe să fie posedat de boală, dar înainte de a se transforma, atrage atenţia soţiei sale inocente asupra modalităţii de apărare; se transformă în câine, îşi atacă soţia, sfâşiindu-i hainele, apoi, văzând sânge, redevine om. Revenit sub înfăţişare omenească, e recunoscut după scamele dintre dinţi; tânăra nevastă îşi părăseşte soţul bolnav. Mitul pricoliciului se află în strânsă legătură cu viaţa din Câmpia Transilvaniei. Este legat - în primul rând - de peisajul plin de mărăcinişuri, străbătut de poteci (trăiri legate de peisaj); în al doilea rând, de creşterea animalelor, mai ales de oierit, de câini ciobăneşti vagabonzi; iar în al treilea rând, de persoane singuratice, cu aspect neîngrijit, mizantrope (trăiri sociale).
În credinţele secuilor din Bucovina, pricoliciul apare ca odraslă bolnavă născută dintr-o împreunare incestuoasă, care trăieşte timp de şapte ani ca om, iar apoi şapte ani sub formă de câine.
În mitologia românească, figura pricoliciului se confundă adesea cu figura demonului nocturn antropomorf, denumit strigoi.


Subiectul preschimbării în câine se găseşte în catalogul internaţional al basmelor populare sub numărul AaTh 449, cu titlul „Câinele ţarului". Finlandeza Kallas Aino a prelucrat într-un roman istoria soţiei de pădurar care tânjea după viaţa ei anterioară din regnul animal, unde s-a şi reîntors („A farkasmenyasszony" - „Mireasa Lupoaică"). Subiectul a fost prelucrat de către Szőcs Géza sub formă de poezie (Ballada és környéke. A szakállas farkas. Népmonda-feldolgozás). Nobilul din secolul XVII transformat în câine din cauza cruzimii sale a devenit un subiect foarte popular al literaturii de colportaj vândută în târguri (Brednich, 1990). În prelucrări artistice, credinţa în vampiri, clădită pe mitul sângelui şi al consumului de sânge - credinţa werwolf - s-a împletit adesea cu credinţele legate de strigă (strigoi), omul care nu-şi găseşte tihna după moarte (romanele lui Bram Stoker, F.W, Murneau, T. Browning, filmul lui J. Franco).


Bibliografie selectivă
BREDNICH, Rolf W.: A kutyává változott nemesember. Egy szenzációs hír a XVII. századból és ennek továbbélése. Helikon XXXVI. 1.7. 60-83.
ERDÉSZ Sándor: Állattá változások a nyírségi népi hiedelmekben. A Nyíregyházi Jósa András Múzeum Évkönyve I. 215-226.
GÖNCZI Ferenc: A csordás farkas. Ethnographia XVI. (1905) 93-96.
GOROVEI, Artur: Credinţi şi superstiţii ale poporului român. Editura Grai şi Suflet, Bucureşti. 2003.
KESZEG Vilmos: Mezőségi hiedelmek. Mentor Kiadó, Marosvásárhely. 1999. 25-35.186-198.
KOSTAKI, N. L.: Pricolicii. Studiu de mitologie română. Viaţa românească 3. 389-391.
VULCĂNESCU, Romulus: Mitologie română. Editura Academiei Republicii Socialiste Române, Bucureşti. 1987

Taguri