trimite prin


Biserica reformată, Dej
Publicare:  2010-12-29
Ultima actualizare:  2011-02-05
Autor:  Weisz Attila
Date despre monument
Adresa: Piaţa Bobâlna, jud. Cluj
Cod: CJ-II-m-A-07598
Datare: anii 1440, începutul anilor 1500

Date istorice

Silueta bisericii reformate din centrul Dejului este inconfundabilă prin coiful înalt, care aproape se pierde printre nori. Nucleul Dejului a fost cetatea regală ridicată în secolele XI–XII pentru apărarea salinelor din Sic şi Ocna Dejului, dar pe baza unei spade din secolul al X-lea găsit aici, se presupune că au fost prezenţi şi descălecătorii maghiari. Se pare că nucleul oraşului a fost Cetatea Veche (Óvár), în proprietatea regelui, care s-a situat la nord-vest de biserica reformată, unde mai recent au fost efectuate săpături arheologice. Locuitorii oraşului Dej s-au ocupat cu comercializarea şi cu transportul sării extrase mai ales din salinele Ocna Dejului, transportat prin Someş. Regele Andrei II. (1205–1235) a donat privilegii pentru coloniştii saşi din Dej înaintea anului 1235. În 1366 funcţiona deja aici o cămară de sare, oficiul regal pentru administrarea sării. La începutul secolului al XIV-lea cetăţenii dejeni au falsificat cu succes câteva diplome regale pentru a scăpa de tutela cetăţii regale şi a autorităţii voievodale. Prima biserică a localităţii construită în secolul al XIII-lea, cu hramul Maica Domnului s-a situat în cetate, parohul Petrus este menţionat în decimele papale din 1332. În 1349 apare numele parohului Paulus. În secolul al XV-lea biserica veche a fost menţionată ca şi capelă, existând deja noua biserica parohială din piaţa centrală, dedicată regelui Sfântul Ştefan. Biserica cea nouă a fost construită deja în afara cetăţii, în mijlocul pieţii centrale, simbolizând şi prin amplasament aspiraţiile de independenţă ale cetăţenilor. Biserica veche a fost demolată în urma reformei, iar din resturile clădirii primarul Fabius în anul 1578 a construit un turn-monument, în care au fost refolosite şi capitelurile, care pe baza unor corespondenţe stilistice, pot fi legate de părţile din anii 1230 ale catedralei din Alba Iulia (turnul a fost aruncat în aer de către simpatizanţii Gărzii de Fier în 1938).

 

 

Biserica reformată actuală – a doua biserică parohială – este menţionată documentar prima dată în 1453, dar pe baza elementelor stilistice începutul lucrărilor sale de construcţie poate fi datată în anii 1440. În 1458 a fost menţionată capela Sf. Duh, aflată lângă biserică. În 1462 Ioan de Hunedoara a donat 50 de blocuri de sare bisericii, probabil pentru finanţarea construirii sale. În 1475 în faţa primarului Ioan Kodori parohul Paul şi priorul augustinian Emeric au semnat un contract în care au încercat să regleze autoritatea orăşenească ale celor două instituţii bisericeşti (eremiţii augustinieni sunt menţionaţi prima dată la Dej în 1310). Anul 1477 al clopotului returnat poate să indice terminarea turnului. În 1489 regele Matia Corvinul a donat anual parohului 1000, dascălului 400 de blocuri de sare, donaţia fiind probabil în legătură cu construcţia bisericii. În 1492 regele Vladislav II. confirmase donaţiile regelui Matia Corvinul. La cumpăna secolelor XV–XVI. au fost menţionate în biserică altarele Sf. Ştefan, Sf. Cruce, Sf. Treime şi Maica Domnului. Din anul 1500 datează un document important al istoriei bisericii, regulamentul asociaţiei Kalandos (care organiza serbările, înmormântările şi alte evenimente ale oraşului) despre misele solemne din bisericile Maica Domnului (biserica veche) şi Sf. Ştefan (biserica nouă), respectiv taxele transportului de sare. În 1530 regele Ioan Szapolyai a aprobat construirea unei mori pentru paroh şi rectorul altarului Maicii Domnului. În 1551 Gheorghe Martinuzzi, tezaurarul reginei Isabela, a dat înapoi decimele bisericii cu condiţia, ca banii să fie cheltuiţi pentru repararea bisericii. Cu aceste lucrări poate fi în legătură şi acordul din 1553 cu tăietorii de sare, prin care la nevoie şi ei ajută la construirea bisericii.

 

La mijlocul secolului al XVI-lea, în timpul deselor schimbări de confesiuni din timpul reformei, biserica era la rând în proprietatea confesiunii cu cei mai mulţi membri, dar nu este exclus că era şi în folosinţă comună în anumite perioade. În 1554 după moartea ultimului pleban, biserica a devenit luterană, din 1558 este calvină, iar din 1568 unitariană. În 1556 capelele bisericii au fost demolate sau au fost folosite ca şi magazie. În 1569 principele Ioan Sigismund a confirmat donaţia lui Matia Corvinul. În 1588 au avut loc reparaţii la biserică, pe baza inscripţiei de pe peretele vestic. În 1591 un incendiu devastator a mistuit biserica şi aproape tot oraşul, şi în urma acesteia ca ajutor Sigismund Báthory (1581–1602) a renunţat la impozitul de trei ani al oraşului. În 1602 mercenarii generalului Basta au măcelărit mulţi locuitori ai oraşului Dej. În 1612, în perioada principelui Gabriel Báthory (1608–1613) dejenii au extins fortificaţia din jurul bisericii. Biserica „veche şi nefolosită” a fost obţinută de reformaţi prin ordonanţa principelui Gabriel Bethlen (1613–1629) în 1622, confirmată de Gheorghe Rákóczi I. (1630–1648) în 1638. Ultimul a sprijinit şi reabilitarea lăcaşului de cult: în 1634 a comandat renovarea, iar după marele incendiu din 1642 (când probabil s-au prăbuşit bolţile din turn, navă şi cor), finanţase realizarea noului tavan de către meşterul Ioan Ács – renovarea era contemporană cu reparaţiile de mare anvergură ale bisericilor reformate din Cluj şi Turda Veche. Câteva grinzi pictate ale acestui tavan se mai păstrează in situ în podul bisericii, sub care se pot desluşi şi urmele frizei pictate de pe coronamentul peretelui. Intervenţia a fost una de mare anvergură, fiindcă la Dej apar la rând şi principalii meşterii constructori ai principelui: în 1643 Emeric Fundáló Sárdi, iar în 1647 italianul Agostino Serena. Pe baza a două inscripţii se poate afirma, că lucrările au fost finalizate în 1650. În 1678 principele Acaţiu Barcsay a donat 200 de blocuri de sare pentru preotul secund. În 1690 toate donaţiile vechi ale bisericii au fost revocate de puterea habsburgică, care tocmai se instalase în Transilvania. În 1697 şi în 1707 au avut loc noi incendii, în care s-au distrus tavanele din timpul lui Gheorghe Rákóczi I. În 1706 soldaţii imperiali ai generalului Tiege au devastat sfântul lăcaş, şi prin trădare au obţinut şi tezaurul bisericesc îngropat în sacristie. Inscripţia peretelui vestic menţionează unele reparaţii în 1712, şi faptul că au fost repartizate locurile enoriaşilor în biserică. În 1720 Sigismund Petki Nagy a finanţat ridicarea tribunei vestice, iar în 1726 construirea noului tavan. În 1754 şi 1760 catolicii au încercat în zadar ocuparea bisericii. În 1765 Laurentius Umling construise o tribună la est şi una de-a lungul peretelui nordic, casetele acestor tribune (între care şi cele inscripţionate) au fost reutilizate în tribuna vestică actuală de concepţie istoricizantă. Pe baza inscripţiilor comanditarii acestor lucrări au fost Ioan Farkas de Frata şi soţia lui. Din această perioadă datează epitaful de stil rococo al curatorului bisericii, Ladislau Mósa (1710–1775), notarul, apoi judele comitatului Solnocul Interior, dar şi un renumit traducător al mai multor opere literare. În 1776 s-a construit bolta corului, utilizându-se consolele medievale. Tavanul casetat, de culoare albastru închis s-a construit în 1779 cu finanţarea lui Petru Csernátoni şi Adam Szacsvai, iar coronamentul amvonului din comanda lui Gheorghe Mihály şi Susana Nagy. Tâmplarii şi pictorii care au realizat aceste opere au fost aduşi din Cluj, ei au pictat şi parapetul amvonului de piatră din 1752, respectiv au cioplit Masa Domnului. În această perioadă au avut loc şi lucrări de zidărie, respectiv au fost reparate ferestrele. La finele anilor 1880, din motive urbanistice s-a demolat zidul medieval de incintă din jurul bisericii, fiind înlocuit cu construcţia istoricizantă, pe baza proiectelor lui Endre Ferenczi şi Balázs Debreczeni. Mai târziu Ferenczi şi Károly Kádár au restaurat biserica, profesionalismul lucrărilor însă lăsa mult de dorit şi în concepţia contemporanilor. În acelaşi perioadă s-a realizat, din fragmentele refolosite ale tribunelor şi băncilor din secolul al XVIII-lea, mobilierul bisericesc de astăzi. În 1902 tencuiala exterioară a fost decapată, şi probabil atunci s-a lăcuit şi mobilierul bisericii. În anii 1960 faţadele exterioare ale bisericii au fost restaurate din nou.


Descrierea edificiului

Biserica monumentală, înconjurată de un gard istoricizant se ridică în mijlocul pieţei centrale al oraşului Dej. Dimensiunile şi structura spaţială a bisericii cu hramul medieval Sf. Ştefan sunt caracteristice bisericilor gotice din oraşele comitatelor transilvane (Turda, Huedin, Dej): faţadei vestice i se alătură un turn monumental, nava spaţioasă este continuată de un cor alungit, cu o sacristie etajată la nord. Coiful deosebit de înalt al turnului, cu patru turle de colţ este un element emblematic al siluetei oraşului. Turnului i s-a alipit un turn de scară spiralată de plan octogonal. Perechea de contraforturi vestice este mai scundă decât celelalte, şi sunt foarte aproape de colţul vestic: acestea au sprijinit tribuna vestică gotică, ale căror porniri de boltă şi fragmente de parapet se mai păstrează în biserică. Contraforturile estice prezintă urme de extinderi. Corul şi sacristia de aceeaşi înălţime dispun de acoperiş comun. Ferestrele ogivale ale bisericii sunt decorate cu mulură, fereastra estică de la etajul sacristiei are un decor mai bogat. Parterul turnului este deschis prin arcade laterale, aici se mai păstrează pornirile nervurilor bolţii în stea. Intrarea navei din turn are un portal cu închidere în arc frânt, prevăzut cu un ancadrament bogat profilat din piatră. Nava mai are şi două intrări laterale, lângă uşa ogivală de sud se mai observă urmele porticului, iar ancadramentul uşii de nord, cu lintel pe console este decorat cu baghete încrucişate. Inscripţia comemorativă de pe faţada sudică a corului a fost amplasată în anii 1960, fiind copia unei table de comemorare din secolul al XVIII-lea, inscripţia de pe faţada navei a fost repictată în 1988.

 

Spaţiul interior monumental al navei este acoperit de tavanul casetat de culoare albastru închis, din 1779, care este deja al treilea tavan al acestui spaţiu, precedate de două bolţi medievale. Urmele acestor boltiri gotice se recunosc uşor. Prima boltire era sprijinită de contraforturile exterioare, traveea vestică fiind mai lată din cauza tribunei amplasate aici. Nervurile se înalţă din console alungite. Nu este exclus că prima boltire a fost desfăcută datorită unor probleme tehnice, sau chiar s-a prăbuşit. Faptul că bolta a doua, în stil gotic târziu nu-i mai folosea contraforturile, ne sprijină ipoteza. Bolta a doua în patru travee a fost sprijinită pe stâlpi adosaţi în interior, după exemplul bolţii bisericii de pe strada Kogălniceanu, Cluj; această boltă pare să se dateze de la începutul anilor 1500, şi are mai multe analogii în Transilvania (biserica dominicană din Cluj, fosta biserică evanghelică din Lechinţa, etc.).

 

În partea vestică a navei se ridică tribuna orgii de două nivele, în stil istoricizant, reutilizând şi casete pictate mai vechi. Lângă arcul de triumf se află amvonul cioplit în piatră, realizat de sculptorul David Sipos, în 1752, şi pictat ulterior, în 1779. Corul este acoperit de o boltă barocă sprijinită pe consolele originale gotice. Uşa de sacristie are un ancadrament medieval într-o stare deosebit de precară; parterul sacristiei are o boltă gotică în cruce, iar etajul o boltă în reţea.


Bibliografie selectivă
KÁDÁR József, TAGÁNYI Károly, RÉTHY László, POKOLY József, Szolnok-Doboka vármegye monographiája, III, Deés, 1902, 112–115.
ENTZ Géza, A dési református templom, Erdélyi Tudományos Füzetek 141., Kolozsvár, 1942.
JAKÓ Zsigmond, Újabb adatok Dés város legrégibb kiváltságleveleinek kritikájához, In: JAKÓ Zsigmond, Társadalom, egyház, művelődés. Tanulmányok Erdély történelméhez, Budapest, 1997, 9–27.
LÁNGI József – MIHÁLY Ferenc, Erdélyi falképek és festett faberendezések, I, Budapest, 2003, 22–23.