Ultima actualizare: 2011-02-23
Autor: Pál Emese
Cod: BN-II-m-A-01678
Datare: 1755–1782
Fosta biserică evanghelică din Monariu este o prezenţă unică în cadrul patrimoniul construit transilvan, căci doar pe meleaguri îndepărtate se pot găsi analogii pentru planimetria şi formele atât de neobişnuite secolului al XVIII-lea.
Numele localităţii Monariu apare pentru prima dată într-un document din anul 1246. Cu ocazia colectării decimei papale între 1332 şi 1337 au fost menţionate numele preoţilor Heinrich, Vintus si Ulrich din Monariu. Incendiul din 1562 a afectat tot satul, fiind avariată atât clădirea bisericii, cât şi cea a parohiei. În urma acestui eveniment, izvoare scrise despre soarta bisericii medievale apar doar în 1749 în documentul unei vizite episcopale, prin care se dispune repararea acoperişului bisericii, respectiv a renovării sau construirii sacristiei.
Cu ocazia restaurării bisericii în cursul secolului al XIX-lea, în globul de sub crucea turnului s-a găsit un document datat 18 octombrie 1776, care conţinea date despre condiţiile în care s-a construit biserica actuală, despre meşteri şi succesiunea lucrărilor. Este descrisă inundaţia promptă a localităţii din data de 14 iulie 1751, când viitura puternică a distrus satul împreună cu biserica. În urma catastrofei locuitorii satului au decis ca reconstruirea localităţii să se facă pe un amplasament mai ridicat. În anul 1755 a început ridicarea noii biserici, pe vremea preotului Christoph Müller şi judelui Gerig Emrich. La construirea bisericii s-au întrebuinţat ancadramentele de piatră rămase de la vechea biserică. Nava a fost terminată în decurs de un an, dar realizarea turnului s-a amânat până în 1776, când cu sprijinul a 33 de capete de familie turnul a fost terminat în acelaşi an, până la data aşezării documentului în globul de sub cruce. Lucrările au fost conduse de dulgherii Martin Groo şi Andreas Konnerat, respectiv de către zidarii Andras Zeschnetzler şi Daniel Kroner din Bistriţa. Construirea bisericii a fost finalizată în întregime numai în anul 1782, conform inscripţiei de pe arcul triumfal: „ERBAUT / 1755-1782 / AUSGEBESSERT / 1851, 1885 U[nd] 1911” (Construit/ 1755-1782 / Renovat / 1851, 1885 şi 1911). Astfel aflăm că s-a intervenit la clădirea bisericii de două ori în decursul secolului al XIX-lea, respectiv la începutul secolului al XX-lea.
În 1992 clădirea rămasă fără enoriaşi a ajuns să fie utilizată de către comunitatea penticostală din localitate, care însă a săvârşit modificări incompatibile cu statutul de monument istoric a bisericii.
Biserica este amplasată în centrul localităţii, pe latura estică, mai ridicată a pieţei largi. Planimetria clădirii este singulară în cadrul patrimoniului ecleziastic din Transilvania, se compune dintr-o navă circulară şi un cor dreptunghiular, peste care se ridică un turn. La închiderea corului s-a format un fel de absidă, faţă de care în exterior este proeminentă construcţia de plan poligonal cuprinzând scara elicoidală ce urcă în turn. Clădirea bisericii s-a zidit în mare parte din cărămidă, iar elementele de piatră provin din biserica demolată, medievală a satului.
Pe partea vestică a navei se găseşte un mic portic cu deschidere încheiată cu arc în mâner de coş, având un timpan triunghiular penetrat de o fereastră în formă de liră. Faţada principală a porticului are două lezene cu capitel doric, arcul în mâner de coş se regăseşte şi pe faţadele laterale. Acoperişul navei, învelită cu şindrilă, se compune dintr-o parte inferioară urmărind forma circulară, iar cea superioară în două ape cu teşituri la capete. Atât faţada sudică, cât şi cea nordică a navei este ritmată de câte patru contraforturi echidistante, între care sunt amplasate ferestre încheiate semicircular. În axele centrale ale faţadelor laterale sunt uşi încheiate semicircular, cu ferestre semicirculare mai mici deasupra. Iniţial şi aceste accese secundare erau precedate de portic cu deschideri în mâner de coş, însă acestea au fost demolate, cel sudic mai de mult, iar cel nordic în 1994 de către biserica penticostală. Tot intervenţia noilor utilizatori este înlocuirea uşilor originale cu uşi metalice la toate cele trei intrări ale clădirii.
Ridicarea turnului robust la partea de est a construcţiei şi adosarea acestuia la volumului navei se pare că a fost lipsită de o concepţie arhitecturală matură. Turnul pe verticală este divizat cu brâuri de piatră, care determină patru niveluri, fiecare dispunând pe toate laturile de ferestre alungite, încheiate în semicerc, cele de la ultimul nivel fiind mai late. Colţurile estice ale turnului sunt decorate cu bosaje. Turnul de plan pătrat este acoperit cu un coif piramidal ce se dezvoltă pe opt laturi. Până la brâul dintre nivelurile doi şi trei ale turnului se ridică volumul construcţiei adosate, conţinând scara elicoidală. Această componentă a construcţiei, cu pereţi arcuiţi pe interior, în exterior are colţurile marcate de bosaje, respectiv ferestre încheiate în semicerc, iar deasupra intrării cu ancadrament de piatră cu muchii teşite sunt două goluri mici şi înguste.
Intrarea principală a bisericii este protejată de porticul vestic, prin care se ajunge în spaţiul redus de sub galeria vestică. De fapt interiorul navei este marcat de o galerie care urmăreşte planimetria circulară pe trei laturi, sud, vest şi nord, fiind sprijinită pe pilaştrii adosaţi peretelui navei şi corespondentul acestora, pilaştrii de secţiune poligonală cu capiteluri toscane, amplasaţi sub parapetul galeriei. Scara elicoidală de acces a galeriei este amplasată la nord de intrarea principală. Parapetul zidit al galeriei este decorat cu semibaluştrii. Caracteristic interiorului bisericii sunt arcadele ogivale pornite de pe stâlpii poligonali, cu muchia arcelor subliniate de profile tencuite şi încheiate de bolţari decorativi. Nava este acoperită cu boltă mănăstirească, cu ornamente de stuc pe muchii, asemenea arcadelor descrise anterior, penetraţiile bolţii sunt ogivale. Arcul triumfal semicircular este flancat de doi pilaştrii. La pilastrul sudic este conectat amvonul de piatră, singurul element păstrat din mobilierul original al bisericii. O intervenţie recentă este glasvandul în toc de lemn amplasat între navă şi cor. Prima travee de plan pătrat a corului este acoperită cu o boltă a vela, iar absida cu semicupolă. Bolta a vela este decorată cu stucatură, un chenar baroc de formă ovală ca o cunună de lauri încadrează motivul central de factură populară reprezentând un potir flancat de capete de îngeri cu aripi, completat de inimi din care cresc flori. În axa absidei corului, sub galeria estică se află o uşă gotică ogivală, prin care se accesează sacra elicoidală spre turn.
Nu s-au păstrat prea multe date referitoare la interiorul bisericii originale. Altarul de factură clasicistă din 1885 a fost realizată de meşterul J. Eder din Viena, tabloul central reprezentând scena cu Isus în Grădina Gethsemane. Orga bisericii, datată 1851 provine din atelierul sighişorean al meşterilor Samuel şi Friedrich Binder. Biserica a fost dotată cu un clopot mai mare în 1792 şi cu unul de dimensiuni mult mai reduse în 1925.
Biserica din secolul al XVIII-lea din Monariu se poate încadra în tipologia lăcaşurilor de cult cu spaţii centrale din epoca barocă, tipologie preferată în special de bisericile protestante ale vremii, cu cele mai timpurii exemple în Olanda (Willemstad 1597-1607, Blokzijl 1607-1710), ce se răspândeşte apoi şi în regiunile protestante ale Germaniei. Cea mai reprezentativă clădire de biserică cu spaţiu central (cruce greacă înscrisă într-un pătrat, în formă de T, de plan octogonal, oval sau rotund) este Frauenkirche (1722-1738) din Dresda, opera arhitectului Georg Bähr. În urma reformei, liturghia s-a axat în principal pe predică, ceea ce a generat necesitatea unui spaţiu cât mai central. La acest tip de biserică, asemenea celei din Monariu este frecventă utilizarea galeriilor, pentru ca toţi enoriaşii să poată auzii cuvântul rostit de la amvon. Biserica din Monariu, pe lângă unicitatea planimetrică, fără corespondent în Transilvania, se remarcă şi prin utilizarea conştientă a elementelor gotice, devenind astfel cel mai timpuriu reprezentant al tendinţelor clasicizante gotice din cadrul barocului târziu pe aceste meleaguri.
Fabini, Hermann, Atlas der siebenbürgisch-sächsischen Kirchenburgen und Dorfkirchen, I, Hermannstadt, 2002, pp. 493–494.