listare

trimite prin

Incinta fortificată a oraşului Baia Mare
Ultima actualizare:  2010-03-07
Autor:  Weisz Attila
Tradus de:  Weisz Attila



Date despre monument
Adresa: Porţiuni mai importante păstrate: Turnul Măcelarilor, strada Izvorului nr. 2, str. Monetăriei nr. 1–3, Podului nr. 19.
Cod: MM-II-a-A-04431
Datare: sec. XV.

Date istorice

Incinta fortificată care înconjurase zona istorică a oraşului Baia Mare, zidită în cea mai mare parte sub domnia lui Matia Corvinul (1458–1490) a fost demolată şi reconstruită de mai multe ori, astăzi fiind foarte greu chiar şi identificarea sau datarea exactă a porţiunilor sale păstrate. Baia Mare, oraş liber regal, în cursul secolului al XV-lea, devenise proprietate nobiliară, în 1411 fiind obţinută de despotul sârb Ştefan Lazarevici ca şi feudă de la regele Sigismund de Luxemburg (1387–1437). Moştenitorul şi nepotul acestuia, Gheorghe Brancovici în 1446 a amanetat pentru Iancu de Hunedoara oraşul şi celelalte proprietăţi, şi nu după mult timp familia Huniazilor a devenit proprietarul localităţii, importantă datorită extragerii metalelor preţioase sau neferoase. Conform dreptului orăşenesc medieval doar oraşele libere regale au avut dreptul de a fortifica cu ziduri localitatea, iar Baia Mare a recâştigat acest statut doar în 1464 de la Matia Corvinul (1458–1490). Însă de mai multe ori, de obicei în perioada slăbirii autorităţii centrale, s-a întâmplat, că unele oraşe, aflate pe domenii nobiliare, au fost fortificate de către proprietar. Un exemplu din Transilvania a fost Bistriţa, pe lângă care Iancu de Hunedoara, în calitatea lui de „conte” de Bistriţa, a deţinut o cetate. Prima atestare documentară a cetăţii regale din Baia Mare datează din 1407, acesta putând fi identificată cu o ruină în valea Borcutului, nu departe de oraş. În 1458 Matia Corvinul desemnează pe Imre Zápolya comite al cămării şi trezorerier la Baia Mare, respectiv amanetează pentru el şi rudele lui proprietăţi în valoare de 10 000 de florini, pentru diferite servicii ale sale, între care, şi apărarea cetăţii de la Baia Mare. Donaţia a fost un moment important pentru familia Zápolya în ascensiunea lor spre politica de nivel înalt. Conform diplomei, Imre Zápolya apărase cetatea împotriva trupelor regale şi conducerii oraşului, care au vrut să confiscă proprietatea valoroasă în folosul regelui Ladislau V. cândva după 1456, cetatea amintită referindu-se la cea din valea Borcutului. După puţin timp, Matia Corvinul a redat localităţii statutul de oraş liber regal (1464), şi în 1469 a emis şi oficial privilegiul de a construi incintă fortificată şi în jurul localităţii. Privilegiul din 1469 a fost rezultatul consecinţelor istorice, deoarece după campania militară moldovenească nereuşită din 1467 a lui Matia, au devenit frecvente incursiunile moldoveneşti în regiune. Ultima diplomă a lui Matia Corvinul, care se ocupă de Baia Mare, datează din 1489, în care regele vrea să obţină „castelul” din Baia Mare pentru fiul lui natural, Ioan Corvinul – şi în acest caz pare să fie vorba despre cetatea din valea Borcutului. Este important să subliniem o informaţie a cronicarului Georg Werner (1549), care menţionează faptul că era fortificată şi ansamblul edificiilor monetăriei din oraş, deci în evul mediu eu existat de fapt trei cetăţi diferite la Baia Mare, aceasta îngreunând identificarea pe teren ale informaţiilor arhivistice.

 

Pe baza unei hărţi din 1783 se poate constata, că incinta fortificată a oraşului medieval a avut un plan neregulat, apropiat de un oval. Incinta era dotată cu mai multe turnuri şi porţi. Turnurile au fost întreţinute de diferite bresle, în izvoarele scrise fiind amintite Turnul măcelarilor, Turnul roşu, Turnul blănarilor, Turnul dogarilor şi Turnul olarilor. Documentele atestă existenţa a patru porţi ale fortificaţiei, spre cele patru direcţii cardinale, de fapt spre localităţile mai importante ale regiunii: cele două porţi principale erau pe strada Podului (nord), şi calea Ardealului (sud, actuala V. Alecsandri), iar porţile mai mici s-au deschis spre calea Satu Mare (vest, actuala Gh. Şincai) şi calea Baia Sprie (est, actuala V. Lucaciu). Despre poarta de pe strada Podului (actuala Podul Viilor) se cunoaşte că era înglobată într-un turn, şi a avut un pod mobil peste râul Săsar, iar un turn de poartă asemănător era şi pe calea Ardealului. Cele două porţi mai mici au putut să fie nişte construcţii mai simple.

 

Fortificaţia a fost asediată şi ocupată prima dată de prinţul polonez pretendent la tronul regatului după Matia, Ioan Albert. Primul asediu semnificativ şi distrugerea oraşului a avut loc cu un secol după construirea cetăţii. După catastrofa de la Mohács (1526) şi divizarea Regatului Ungariei în trei părţi (1538), oraşul Baia Mare ajunsese în zona de frontieră între Principatul Transilvaniei în formare şi Ungaria regală, care ajunsese sub autoritatea dinastiei Habsburgilor. În 1567 Ioan Sigismund, primul principe al Transilvaniei şi nepotul fratelui primului apărător al cetăţii de la Baia Mare, Imre Zápolya, în 1567 a asediat oraşul şi pentru că nu ar fi putut să-l menţine a încercat să distrugă ocnele, instituţiile orăşeneşti şi cetatea din jurul oraşului. Mai târziu, în 1583 Rudolf II., împărat şi rege al Ungariei donase oraşul principelui Transilvaniei István Báthory (Báthory ocupase şi în 1564 oraşul ca şi comandant al armatei lui Ioan Sigismund). În 1601 generalul Basta e cel care ocupă oraşul. Deşi până la mijlocul secolului al XVII-lea n-a mai fost asediat, numeroase informaţii se referă la modernizarea fortificaţiilor. De exemplu în 1639 dulgherii István Pataki şi Márton Szatmári vizitează noile lucrări ale castelului din Medieşul Aurit ca să reconstruiască după exemplul aceluia turnul „mic” sau de „veghe” al fortificaţiei de la Baia Mare. În 1642 au avut loc reparaţii la turnul „mare”, onorate de către oraş cu vin şi alimente. Circumstanţele mai nesigure ale anilor 1650 sunt indicate printr-o serie de reparaţii mai importante ale cetăţii. Astfel în 1651, 1652, 1655 şi 1658 au efectuat reparaţii costisitoare la cetatea oraşului. În 1650 meşterul György Oláh construise o lungă porţiune al zidului fortificaţiei, costul total al lucrărilor ajungând la apreciabila sumă de 1000 de florini. Cu moartea tragică a principelui Gheorghe Rákóczi II. (1660) Baia Mare a devenit din nou parte a Ungariei regale, şi în 1661 au intrat trupe imperiale în oraş. În această perioadă a început îndelungatul război între gruparea aristocraţiei maghiare prootomane şi trupele imperiale, oraşul a fiind ocupat de mai multe ori de părţile beligerante. În 1663 zidurile oraşului au fost consolidate contra unui nou atac din partea habsburgică. Din perspectiva istoriei fortificaţiei un episod interesant din această perioadă îl reprezintă cea din 1672, când la ordinul autorităţilor imperiale cetatea a trebuit să fie demolată, însă sfatul oraşului a încercat să amâne lucrările. Generalul Cobb a trebuit să trimită trupele sale care au controlat demolările. Nu se ştie cât erau de serioase aceste demersuri, dar în 1690, la vestea noilor campanii militare ale lui Emeric Thököly fortificaţia a fost iarăşi reparată. În 1703 oraşul „oficial” a stat pe partea răscoalei lui Francisc Rákóczi II., în realitate doar observase prudent evenimentele. În luna august al acestui an, o parte dintre haiducii aflaţi în tabăra curuţilor, conduşi de vestitul Pintea Viteazul, reuşeşte să intră în oraş, dar apărarea oraşului o respinge această tentativă, cu ocazia acestor lupte Pintea fiind împuşcat în apropierea Turnului Măcelarilor.

 

Rolul defensiv al incintei a fost pierdută după încheierea războiului curuţilor. La cumpăna secolelor XVIII–XIX. oraşul era străjuit încă de zidurile sale de incintă. În lipsa unor cercetări temeinice, nu sunt cunoscute circumstanţele exacte ale demolării incintei, dar se poate constata faptul că în numeroase locuri clădirile şi diferitele construcţii ale oraşului în extindere au înglobat zidul de incintă.


Descrierea edificiului
Astăzi chiar şi traseul zidurilor este greu de identificat: turnul porţii de nord a fost la capătul străzii Podul Viilor (pe baza unei stampe de la începutul secolului al XIX-lea se poate constata că a avut şi un pod mobil), şi pe această latură a oraşului incinta a fost paralelă cu râul Săsar (din acest zid s-a păstrat o porţiune lângă clădirea Monetăriei, azi Muzeul de Istorie), s-a continuat în străzile Şteampului (fosta Kismalom) şi Monetăriei (fosta Nagypénzverő), la capătul căruia zidul s-a întors spre sud şi s-a continuat în strada Olarilor (fosta Fazekas). Porţiunea sudică continua în zona pieţei agroalimentare de astăzi, unde se înalţă singura construcţie păstrată, Turnul Măcelarilor. În apropierea acestuia a fost turnul porţii sudice, la capătul străzii V. Alecsandri (fosta Erdélyi), iar de aici prin străzile Argeşului (fosta Várkert) şi A. Mureşan (fosta Kígyó) s-a întors la punctul de pornire, atingând şi poarta Sătmarului. Documentele consemnează, că în turnul Măcelarilor de plan circular se afla şi depozitul de praf de puşcă, pe lângă aceasta funcţionând aici şi moara de pulbere. Zidurile groase de peste un metru ale bastionului se păstrează astăzi în condiţii bune.

Bibliografie selectivă
PALMER Kálmán: Nagybánya és környéke, Nagybánya, 1894.
SZÁSZ Károly: Adatok a nagybányai képírók, kő- és fafaragók történetéhez. In: Emlékkönyv Kelemen Lajos születésének nyolcvanadik évfordulójára, Bukarest, 1957. 566–576.
CSOMA Gheorghe: „Suprema tărie a oraşului …”, Baia Mare, 1999.
WEISZ Attila: Nagybánya, történelmi belváros, Erdélyi műemlékek 44, Kolozsvár, 2007.


taguri

evul mediu, , Baia Mare
Unable to select database