listare

trimite prin

Biserica reformată, Baia Mare
Ultima actualizare:  2010-02-17
Autor:  Weisz Attila
Tradus de:  Weisz Attila



Date despre monument
Adresa: Str. Podul Viilor 10, Baia Mare, judeţul Maramureş
Cod: MM-II-m-A-04484
Datare: 1792–1809, 1836

Date istorice

Veduta centrului istoric al oraşului Baia Mare are două elemente proeminente, turnul bisericii demolate Sfântul Ştefan şi turnul bisericii reformate, care definesc axa principală a pieţei centrale. Această axă devenise una dintre drumurile cele mai des circulate ale oraşului de astăzi, cele două turnuri fiind puncte sigure de reper chiar şi pentru cei care vizitează pentru prima dată centrul istoric al localităţii Baia Mare. Este interesant faptul că amândouă turnuri sunt în legătură cu istoria comunităţii reformate a oraşului.

 

Pe baza unei informaţii consemnate încă în epoca modernă timpurie, convertirea la protestantism a băimărenilor a avut loc în anul 1547 în urma activităţii reformatorului István Kopácsi din Ardud, şi în scurt timp cele trei biserici ale oraşului (Sfântul Ştefan şi Sfântul Martin lângă centru, respectiv biserica franciscană Sfântul Nicolae de pe piaţa Păcii nr. 16) au fost preluate de noua comunitate religioasă, care atunci încă a cuprins atât luteranii cât şi reformaţii. În 1551 un anumit Peter, reformator vehement şi adeptul reginei Isabela alungase călugării franciscani şi demolase claustrul lor. Când protestanţii s-au desprins în confesiunile luterană şi reformată, cândva în anii 1560, biserica cea mare, Sfântul Ştefan, a fost obţinută de comunitatea mai numeroasă, cea luterană, însă pe la sfârşitul secolului reformaţii au efectuat deja lucrări foarte importante la clădirea respectivă, deci între timp ajunsese în posesia lor, şi l-au menţinut aproape un secol. În ultimul sfert al secolului al XVII-lea, după eliberarea Ungariei de sub dominaţia otomană, a luat început şi procesul înglobării Principatului Transilvaniei în Imperiul Habsburgic, care însemna şi apariţia Contrareformei în mai multe localităţi protestante. Ca şi o contracarare a acţiunilor curţii vieneze, nobilimea protestantă din nord-vestul Ungariei încă din anii 1670 sprijinea „haiducii” din această zonă a fostului Regat, născând astfel mişcarea curuţilor la sfârşitul secolului al XVII-lea. Apartenenţa bisericilor din această regiune până la momentul păcii de la Satu Mare (1711) depindea de fapt de reuşitele celor două părţi combatante. În anul 1674 catolicii au obţinut biserica Sfântul Ştefan cu ajutorul armatei imperiale, dar doar pentru trei ani (în Baia Mare la acel moment a trăit doar o singură persoană de religie catolică). În 1687 reformaţii au pierdut din nou clădirea de cult, care ajunsese în proprietatea iezuiţilor, dar, conform unei hotărâri, au primit loc şi drept pentru construirea unei biserici de lemn în afara oraşului, peste poarta Podului, care însă a ars în 1705. Însă tot în acel an au obţinut din nou, până 1712 biserica Sfântul Ştefan. În 1717, în apropierea porţii Podului au construit o nouă biserică de lemn, folosită până la sfinţirea bisericii actuale (1809).

 

Biserica reformată din Baia Mare este un exemplu elocvent al lacunelor cercetărilor de istoria artei: despre biserica monumentală, de o concepţie pretenţioasă cunoaştem doar informaţiile de bază (construit între 1792–1809, turnul a fost terminat în 1836), în schimb nu sunt cunoscute o serie de informaţii primordiale ca persoana arhitectului, a meşterilor executanţi, detaliile istoricului construirii, etc. Nu se cunoaşte nici poziţia istorico-stilistică a celei mai importante biserici neoclasiciste a zonei, care a putut să aibă influenţă importantă asupra clădirilor eclesiastice ale regiunii. În ultima vreme, s-a ridicat problema identificării arhitectului cu Mihály Péchy (1755–1819), arhitectul bisericii reformate din Debreţin (1805–1821). Chiar dacă nu deţinem date arhivistice publicate în acest sens, circumstanţele nu neagă de loc probabilitatea acestei atribuţii. Mihály Péchy, considerat unul dintre cei mai importanţi arhitecţi ai clasicismului maghiar timpuriu, murise la Fersig, nu departe de Baia Mare, pe moşia sa moştenită de la părinţii săi mici nobili. Se poate presupune în mod întemeiat şi faptul că se născuse chiar la Fersig, şi nu la Álmosd (Ungaria, judeţul Hajdú-Bihar), cum susţinuse literatura mai veche. Péchy a terminat academia militară de la Viena, unde devenise arhitect militar, şi vârful carierei sale militare era apărarea (nereuşită) a cetăţii de la Győr în 1809, în războaiele napoleoniene. Cariera sa de arhitect este cunoscută doar în segmente. Prima sa clădire ecleziastică cunoscută este biserica reformată din Dumbrăvioara (1784–1786), care, chiar dacă este mai mică ne aminteşte de biserica băimăreană, mai ales în privinţa concepţiei faţadei şi a spaţiului interior. Comanditarul bisericii de la Dumbrăvioara – concepută pe baza unor proiecte-tip ale perioadei – a fost Sámuel Teleki, al cărui familie dispunea de moşii întinse şi în Maramureş, având mai multe imobile şi în Baia Mare, şi prin el băimărenii ar fi putut să contacteze şi pe Péchy. Cum am văzut, turnul bisericii băimărene, construit după moartea arhitectului, este de fapt copia turnurilor celei mai vestite clădiri al acestuia, şi aceasta poate fi apreciată nu numai ca şi urmărirea unui exemplu renumit din regiune dar şi ca alegerea unui tip de turn care, datorită identităţii arhitectului, va corespunde şi stilistic cu clădirea mai veche. 


Descrierea edificiului

Monumentala biserică reformată se înalţă în partea nordică a centrului istoric, aproape de râul Săsar, pe strada Podul Viilor (fosta Híd). Clădirea este indiscutabil cel mai valoros monument de stil neoclasicist al oraşului Baia Mare. Probabil din raţiunea folosirii cât mai eficiente a spaţiului disponibil, clădirea longitudinală a fost orientată spre est, perpendicular pe axa străzii. Planul bisericii este format dintr-un dreptunghi extins spre est cu un dreptunghi mai mic. Peretele care leagă cele două spaţii dinspre exterior este oblic, colţurile dreptunghiului estic mai mic sunt teşite.

 

Faţada impozantă vestică este definită de turnul înalt şi zvelt. Faţada este articulată în trei zone de patru pilaştri dublaţi, care se ridică din socluri înalte. Sub cornişa bogat profilată găsim două rânduri de goluri semicirculare în trei axe simetrice, dinspre parter şi nivelul tribunei. Golurile dispun de chenare simple din tencuială, cu imitaţia cheii de boltă. În axa centrală se deschide intrarea principală cu supraporta şi cu decor de ghirlandă deasupra porţii. Uşa în două canaturi este decorată cu tăblii şi cu friză de archete, feroneria, clanţa şi butoanele de prindere fiind de o calitate apreciabilă. Deasupra cornişei, la cele două colţuri, se vede câte o urnă de piatră. În axa centrală a timpanului faţadei se deschide o fereastră de dimensiuni mai mari printre două pilaştri cu capitel corintic. Turnul se înalţă din mijlocul timpanului, cele două registre fiind despărţite de un brâu profilat din piatră. Faţadele turnului deasupra acestui brâu sunt aproape identice cu tratarea arhitecturală a turnurilor bisericii reformate din Debreţin (biserica „Mare”). La colţuri găsim pilaştri cu capiteluri corintice, care susţin „antablamentul” de sub lunetele semicirculare care încoronează faţadele. Lunetele sunt decorate cu denticuli. Pe laturile turnului se deschide câte o fereastră dreptunghiulară, între lesene cu capiteluri profilate, peste care se sprijină lunete semicirculare înglobând câte o scoică. Deasupra acestora se deschid perechi de ferestre mai mici. Faţadele turnurilor din Debreţin sunt mai bogate doar prin decorul de baluştri de sub ferestre, care lipseşte la Baia Mare. Asemănător faţadelor turnurilor, şi coifurile turnurilor celor două biserici sunt aproape identice. Coiful ovoidal, care evocă silueta unei cupole, este susţinut de un tambur; coiful este dotat cu patru cadrane de orologiu spre direcţiile cardinale. Sunt asemănătoare şi bulbii coifurilor.

 

Asemănările dintre bisericile din Debreţin şi Baia Mare se observă însă doar la turnuri, celelalte similitudini se datorează doar stilului identic şi al pretenţiilor identice. Coiful care pe tablourile şcolii de pictură băimăreană apare într-un roşu strălucitor, poartă o stea, deasupra căreia se află o morişcă de vânt, cu data 1878. Culoarea roşie intensă de la începutul secolului trecut păstrează amintirea învelitorii de aramă, astăzi doar tabla zincată vopsită în roşu încearcă să evoce nuanţa veche.

 

Faţadele laterale ale bisericii din Baia Mare, articulate prin lesene dublate sunt mai simple, s-au păstrat cele două şiruri de ferestre organizate în patru axe; ferestrele au închidere în segment de cerc şi nu dispun de chenare. În nava bisericii se deschide câte o intrare laterală cu supraporta, dinspre cele două faţade laterale. Tâmplăria porţilor a fost recent schimbată. „Corul” – extinderea estică dreptunghiulară a navei – are o fereastră oarbă spre est, iar pe cele două laturi mai scurte are câte o fereastră cu închidere în segment de cerc spre parter şi spre tribună, care luminează tribuna orgii.
Intrând prin poarta principală ajungem în spaţiul de sub turn, respectiv sub tribuna vestică, din care pornesc accese laterale spre tribună. Acest spaţiu original s-a deschis prin arcade spre interiorul navei, astăzi arcadele sunt înzidite, este practicabil doar intrarea prin turn. Spaţiul interior impozant al navei este acoperit de calote boeme sprijinite pe patru perechi de stâlpi angajaţi. Stâlpii sunt decoraţi prin perechi de pilaştri cu capitel profilat. Cele două tribune laterale străpung stâlpii, iar sub tribune se formează spaţii laterale care ne amintesc de capelele laterale baroce. În planimetria şi organizarea spaţiului interior al bisericii nu indică cu nimic diferenţa dintre spaţiul liturgic reformat şi catolic, şi acesta se remarcă la numeroase biserici reformate ridicate pe la cumpăna secolelor XVIII–XIX. În mod firesc, „biserica” ca şi tip de clădire era interpretat la fel de diferitele confesiuni.

 

În spaţiul de sub tribuna de vest găsim o bancă preoţească pictată, realizată în 1786 din donaţia lui Mária Szilágyi. Banca provine din vechea biserică de lemn, demolată, şi după cunoştinţele noastre este singura piesă de mobilier din această clădire. În spaţiul de sub tribună găsim uşile îndepărtate ale porţilor laterale, respectiv o tablă comemorativă a scriitorului băimărean, László Németh. Tribunele laterale sunt accesibile din tribuna de vest. În interiorul bisericii închiderea estică se deosebeşte de navă doar prin lipsa tribunei laterale. Pe tribuna estică zidită găsim orga din 1828 al lui Andreas Eitel (cumpărat din donaţia lui Sára Diószegi), înnoit în 1891 – instrumentul muzical combină foarte frumos nuanţa naturală a lemnului cu decorurile aurite.

 

Concepţia interiorului bisericii este puritană, şi în imensul spaţiu interior parcă se pierd piesele de mobilier foarte elegante, de nuanţă închisă. Amvonul – una dintre elementele cele mai importante ale spaţiului liturgic reformat – este montat pe al treilea stâlp al laturii sudice. Amvonul şi coronamentul său sunt de plan circular, corpul propriu-zis al amvonului fiind articulat de „pilaştri”, în capătul inferior decorat de un con. În câmpul central al amvonului se vede încadrat de o cunună. un scut cu relief de Agnus Dei.

 

Pe vârful coronamentului se află un pocal din care cresc frunze şi ciorchine de struguri. Amvonul este accesibil printr-o scară practicată în grosimea stâlpului, uşa semicirculară a amvonului are o tâmplărie elegantă. Amvonul, coronamentul şi uşa sunt decorate cu ghirlande şi frunze. Sub amvon se află banca preoţească, o lucrare pretenţioasă realizată cândva în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.


Bibliografie selectivă
GYARMATHY Gábor: A 450 éves Nagybányai Református Egyházközség rövid története, Nagybánya, 1997.
WEISZ Attila: Nagybánya, történelmi belváros, Erdélyi műemlékek 44, Kolozsvár, 2007.
KÁDÁR Miklós: A nagybányai református egyházközség története, Nagybánya, 2009.


Discuţie