listare

trimite prin

Biserica reformată fortificată, Sfântu Gheorghe
Ultima actualizare:  2010-04-08
Autor:  Várallyay Réka–Szőke Balázs
Tradus de:  Dezső Éva



Date despre monument
Adresa: str. Cetăţii 1.
Cod: CV-II-a-A-13090, CV-II-m-A-13090.01, CV-II-m-A-13090.02, CV-II-m-A-13090.03, CV-II-m-A-13090.04
Datare: Secolele XIV-XIX

Date istorice

Sfântu Gheorghe, centrul ţinutului istoric Trei Scaune, astăzi reşedinţa judeţului Covasna este aşezarea secuiască cel mai timpuriu urbanizată, dezvoltată la răscrucea drumurilor dinspre Ţara Bârsei înspre Trei Scaune, unul dintre cele mai importante drumuri comerciale medievale. Denumirea aşezării se datorează probabil hramului bisericii sale. Conform primei atestări documentare, în 1332 era deja o aşezare importantă, deoarece preotul Mihai al bisericii a plătit 15 banale ca dijmă papală. Se presupune, că Sfântu Gheorghe a primit rangul de oraş de la regele Sigismund de Luxemburg, dar primele izvoare scrise, în care aşezarea apare ca târg, datează numai din secolul al XV-lea. Primele case de locuit se aflau pe zona dintre pârâul Debren şi biserica fortificată, apoi localitatea s-a extins în continuare spre sud-est şi sud-vest.

 

Singura construcţie medievală păstrată a oraşului este biserica fortificată, care se ridica la est de Piaţa Veche a oraşului - azi piaţa Calvin -, pe marginea unei terase mai înalte. Pe la mijlocul secolului al XVI-lea enoriaşii bisericii catolice în urma reformei au devenit luterani. În perioada 1570-1622, comunitatea a urmat religia unitariană, iar din 1622 devine calvină.

 

 

Se deţin puţine informaţii despre clădirea primei biserici, care a existat deja în 1332, pe amplasamentul celei actuale. La cercetarea paramentului bisericii, sub tencuiala pereţilor nordic şi sudic, pe exterior s-au identificat urmele unor picturi decorative de chenar. Analiza stilistică a acestora indică legături cu picturile murale păstrate în biserici din secolul al XIV-lea din împrejurimi.
Se presupune, că urmând modelul bisericilor franciscane contemporane - cu o singură navă, acoperită cu boltă în reţea - biserica a fost reconstruită în 1547 prin patronajul lui Paul Daczó, cu păstrarea parţială a pereţilor laterali, după cum atestă şi pictura decorativă descoperită. Despre persoana patronului şi data construirii se pomeneşte în scrisoarea protopopială, în care se solicită fonduri pentru repararea bisericii în urma devastării sale repetate de către tătari în 1658 şi 1661. „Cu mare tristeţe amintim în smerita noastră instanţă, stricăciunea Bisericii Protestante din Sfântu Gheorghe şi într-însul distrugerea Casei Domnului, care a fost construită pe cheltuiala proprie, spre slava Domnului Dumnezeu în Ano 1547, de către Onorabilul şi Generosul domn Paul Daczó"(text publicat de Balázs Orbán).

 

În ciuda fortificaţiilor puternice, la năvălirea tătarilor numărul locuitorilor s-a împuţinat simţitor, iar clădirea bisericii a suferit distrugeri însemnate. Scrisoarea mai sus citată descrie astfel starea clădirii: „... nu permiteţi, ca să se prăbuşească peste noi frumoasa biserică, care pe dinăuntru este de tot boltită, pe dinafară cu ţigle; dar deasupra tribunei de piatră o parte a bolţii deja s-a prăbuşit, ţiglele au căzut, căpriorii şi cosoroabele putrezesc, se rup..."

 

Despre refacerea clădirii din secolul al XVII-lea se ştiu foarte puţine. Pe peretele nordic, la înălţime accesibilă din tribuna vestică se pot citi mai multe fragmente de inscripţii de tip grafiti, dintre care cel mai bine păstrat este anul 1687. De asemenea şi pe peretele estic al tribunei orgii se găsesc texte fragmentare neidentificabile.

 

În decursul secolelor următoare clădirea bisericii a suferit din cauza mai multor cutremure. Cutremurele din 1728 şi 1738 au avut consecinţe grave, distrugerile fiind reparate fără afectarea stilului bisericii. Incinta fortificată din mijloc, care a suferit mai ales în 1738, a fost demolată în 1786 de către conducerea bisericii. Materialul de construcţie rezultat a fost utilizat la construirea şcolii germane pe vremea lui Iosif al II-lea, în care funcţionează astăzi casa cantorului.

 

Marele cutremur din 1802 a avariat zidurile de incintă rămase. S-a prăbuşit turnul de intrare a bisericii reconstruit în 1761, precum şi bolţile gotice ale navei. În cadrul lucrărilor de reparaţii terminate în 1805 nu s-au mai reconstruit bolţile navei, ele fiind substituite cu un tavan. Acest fapt este notat de o inscripţie aflată deasupra arcului de triumf: „ În urma cutremurului puternic, întâmplat la 20 octombrie 1802, această boltire a bisericii mai veche de orice aducere aminte prăbuşindu-se, s-a construit din lemn (tavanul)". Noul turn este terminat în 1829, actualmente dispune de patru clopote. Modificare mai importantă a clădirii bisericii a avut loc în 1894, când pentru orga nouă, adusă din atelierul lui József Angster din Pécs (Ungaria), s-a construit tribuna orgii din partea estică a bisericii. Astfel corul gotic unitar al bisericii a pierdut mult din aspectul original.

 

În ciuda întâmplărilor devastatoare, zidul de incintă şi turnurile, biserica şi clădirile din incintă, mormintele întreţinute cu pioşenie şi cimitirul reformat de pe versantul dealului formează împreună cel mai valoros şi mai pitoresc ansamblu de edificii istorice ale oraşului.

 


Descrierea edificiului

Dintre cele două incinte originale s-a mai păstrat doar una singură, cu bastioane şi guri de smoală, care înconjoară biserica pe un traseu ovoidal. Deasupra intrării în incintă se ridică un turn clopotniţă. Părţile componente ale spaţiului interior unitar al bisericii sunt: corul acoperit cu boltă gotică în reţea, nava cu tavan plan şi câte o tribună pe latura vestică şi estică. Lungimea clădirii este de 30 metri, lăţimea de 9 metri, iar înălţimea de 8 metri.

 

Spaţiul gotic al navei a fost acoperit original pe toată lungimea sa de o boltă în reţea cu nervuri din teracotă, sprijinite pe console sculptate în piatră de gresie. Astăzi doar în cor se mai poate vedea sistemul de boltire original, bolta navei prăbuşită în 1802 a fost înlocuită cu un tavan. Dintre consolele de piatră păstrate de-a lungul secolelor cea din colţul nordic al corului poligonal este decorată pe o latură cu o faţă bărbătească, pe cealaltă cu o faţă de femeie, iar scutul heraldic al consolei din colţul opus poartă semnul lunii. Compoziţia complexă a reţelei de nervuri se distinge nu numai dintre exemplele din Transilvania, ţesătura deasă a motivului de reţea îmbină elementele mai multor tipuri de bolţi. Încheierea „penetraţiilor" este marcată de un motiv specific practicii atelierului constructor de la Viena. În zona mediană a bolţii reţeaua se compune din câmpuri romboidale omogene, iar în zona cheii reţeaua de romburi devine stelată. Distanţa aproximativă de 90 cm, măsurată între proiecţiile în plan ale nodurilor reţelei corespund cerinţelor tipului de boltire cu nervuri. Cu siguranţă această boltă este o boltă cu nervuri în reţea, a cărei structură se poate modela conform principiilor de construire a bolţilor cu nervuri. Corul poligonal este delimitat de navă printr-un arc de triumf ogival. Interiorul bisericii este luminat prin ferestre mari, cu închidere în arc ogival, decorate odinioară cu muluri gotice. Se presupune că ancadramentul din piatră de gresie al intrării de pe latura sudică, decorat cu baghete datează din faza reconstrucţiei bisericii. Din cauza bolţii porticului sprânceana renascentistă a portaluluise poate vedea doar fragmentar.

 

Datorită patronajului familiei Daczó, în perioada secolelor al XVI-XVII-lea, construcţia s-a îmbogăţit cu câteva elemente renascentiste. În peretele sudic a corului este înzidită piatra funerară din 1602 a lui Francisc Daczó, decedat la vârsta de 55 de ani. Partea superioară a pietrei funerare este decorată cu blazonul familiei - într-un câmp cu vrejuri şi flori stilizate, de factură renascentistă târzie se află o coroană, din care se ridică un leu cu o sabie în dreapta -, sub care este înscris data morţii. Inscripţia în limba latină din jurul plăcii funerare, nu se poate descifra în totalitate, iată începutul textului: Me revocat Patria chara... Iarăşi mă cheamă patria dragă...

 

Începând din secolul al XVI-lea biserica a fost înconjurată de o dublă incintă de fortificaţie, completată cu şanţuri. Traseul incintei exterioare demolate - în imaginea din descrierea lui Balázs Orbán se desfăşoară încă pe laturile sudic şi estic pe toată înălţimea - s-a păstrat până astăzi la nivelul zidurilor de fundare. Zidul incintei interioare a fost deosebit de înalt, pe latura vestică şi sudică cu turnuri exterioare. Turnul vestic s-a păstrat, şi a fost reabilitat în 1980. Pe latura sudică, deasupra intrării, în locul turnului de poartă de odinioară se ridică actualul turn clopotniţă. Zidurile cetăţii realizate din piatră naturală neprelucrată se îngustează spre partea superioară, şi sunt consolidate de contraforturi late, prevăzute cu cornişe. Structura fortificaţiei, urmele grinzilor drumului de strajă, gurile de smoală şi de tragere încadrează acest obiectiv în categoria bisericilor fortificate din secolele XV-XVI ale acestei regiunii. Perimetrul fortificaţiei măsoară 136 metri, iar înălţimea zidurilor este de 10,5 m.

 

 


Bibliografie selectivă
Orbán Balázs, A Székelyföld leírása. Vol. III, Háromszék, Pest, 1869.
Gyöngyössy János-Kerny Terézia-Sebestyén József, Székelyföldi vártemplomok, Budapest, 1995.
Tüdős S. Kinga, Háromszéki templomvárak, Marosvásárhely, 2002.

 



Discuţie

imagini

includere într-o altă pagină