listare

trimite prin

Fostul Muzeu Industrial, astăzi Universitatea Tehnică, Cluj-Napoca
Ultima actualizare:  2010-06-17
Autor:  Kovács Zsolt, Mihály Melinda



Date despre monument
Adresa: Str. Bariţiu George 25.
Cod: CJ-II-m-B-07274
Datare: 1903-1904

Date istorice

A doua jumătate a secolului al XIX-lea în istoria oraşului reprezintă o perioadă prosperă din punct de vedere economic, acest fapt fiind observabil şi în evoluţia arhitecturii Clujului. În această perioadă de până la primul război mondial, se observă o creştere fără precedent a numărului şi calităţii construcţiilor din Cluj, fenomen general şi în alte oraşe ale regiunii.

 

În primele decenii de după formarea monarhiei austro-ungare una dintre importantele preocupări ale vieţii culturale şi artistice a fost înfiinţarea unor muzee de industrie în importantele centre ale imperiului. Scopul acestor muzee a fost prezentarea unor specifice exponate ale artelor decorative şi a celor meşteşugăreşti, dar nu numai ale celor din diferitele perioade istorice, dar şi a unor opere contemporane, în fondarea acestor instituţii un important scop fiind rolul lor în dezvoltarea diferitelor meşteşuguri. Astfel, în mai multe cazuri, pe lângă instituţia muzeului de industrie, funcţiona şi o şcoală profesională, ce propunea formarea unor specialişti în prelucrarea lemnului, pietrei sau în confecţionarea diferitelor elemente ceramice. Cele mai importante instituţii de acest gen din Transilvania, au fost, pe lângă cele clujene, Muzeul de Industrie Secuiesc de la Târgu Mureş, Şcoala de Prelucrare a Lemnului din Săcele sau Şcoala Profesională de Industria Pietrei şi Lutului din Odorheiu Secuiesc. Principalii profesori ale acestor instituţii proveneau dintre artiştii cu o pregătire temeinică în aceste domenii, dobândită pe parcursul studiilor în cele mai importante academii de artă din Europa Centrală, asigurând astfel un învăţământ teoretic şi practic competitiv.

 

În cazul Clujului în 1884 funcţionează deja Atelierele de industria construcţiilor, lemnului şi fierului, iar începând din acest an se organizează Şcoala centrală de desen tehnic sub conducerea arhitectului Pákei Lajos, a cărei director devine el însuşi în anul următor. Din 1887 această şcoală ajunge la nivelul unei şcoli profesionale superioare. Tot în acest an se pun şi bazele unui viitor muzeu ardelean de industrie. Programa şi statutul acestui muzeu au fost elaborate tot de arhitectul oraşului. Inaugurarea lui a avut loc în 26 decembrie 1888 cu participarea celor mai importanţi reprezentanţi ai puterii locale şi a directorului Muzeului Industrial Regal din Budapesta. În prima sa perioadă acest muzeu a funcţionat în diferite locuri provizorii din oraş, ca clădirea parohiei catolice Sf. Mihail, sau casa Szentkereszty, din piaţa centrală a oraşului. Necesitatea unei clădiri adecvate funcţiilor de muzeu a fost speculată cu consecvenţă de către Lajos Pákei, cel care după vizita împăratului Francisc Iosif în oraş, a convins autorităţiile locale de finanţarea unei astfel de instituţii, care în amintirea acestei vizite preia numele suveranului. După mai multe tentative eşuate de a găsi un loc potrivit acestui edificiu, în sfârşit se va construi Muzeul pe o parcelă dintre Someş şi strada Morii, actuala Bariţiu, aflată în proprietatea primăriei. În autobiografia sa însuşi Pákei deplânge efortul imens depus de către el, în găsirea parcelei optime, până la varianta finală, construită, el elaborând, nu mai puţin de zece variante de proiecte pentru această clădire. Tot din această sursă aflăm, că proiectul iniţial pentru această parcelă prevedea un edificiu mai amplu, nefinalizată, din considerente economice. Piatra de temelie a clădirii Muzeului de Industrie şi Tehnologie Francisc Iosif, a cărui director a devenit Pákei în 1896, a fost pusă în cadrul unei ceremonii din data de 30 septembrie 1896, construcţiile sale prelungindu-se până la sfârşitul anului 1898. Inaugurarea noului sediu a avut loc în ziua de 26 martie din 1899. În această clădire a funcţionat împreună şcoala industrială şi muzeul până în 1903, când fiind insuficientă pentru cele două instituţii, directorul Pákei a reuşit să-l convingă pe autorităţile ministeriale de aprobarea şi finanţarea unei noi clădiri pentru Muzeu, pe partea cealaltă a străzii, pe o parcelă aflată în colţul de norvest al incintei fortificate medievale a oraşului. Construirea acestei noi clădiri a avut loc în 1903-1904, tot după proiectele lui Lajos Pákei.

 

Unul dintre cei mai importanţi arhitecţi din Transilvania a perioadei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, cel care a marcat atât evoluţia urbanistică a oraşului Cluj, dar prin multele clădiri proiectate şi evoluţia arhitectonică, a fost Pákei Lajos (1853-1921). Format în mediu german, după studii la Budapesta, München şi Viena, în 1880 revine în oraşul natal, devenind arhitectul oraşului. După terminarea cursurilor de arhitectură a celui mai important arhitect vienez al tendinţei istoriste, Teophil Hansen, i se oferă posibilitatea de a deveni asistentul lui, dar el refuză acest lucru, revenind în oraşul natal. În formarea sa, pe lângă anii petrecuţi în Academia de Artă din München, una dintre cele mai importante instituţii de acest gen al Europei Centrale, un rol primordial au jucat anii petrecuţi în atelierul lui Hansen, el participând, ca membru al acestui atelier, de exemplu şi la proiectarea Parlamentului austriac. În cei aproape 40 de ani ce au urmat, în calitatea de arhitect al oraşului a avut un rol primordial în înzestrarea Clujului cu cele mai importante utilităţi publice, a participat într-un mod hotărâtor în evoluţia urbanistică a sa (de ex. reamenajarea pieţei centrale, etc.), a proiectat o serie de importante edificii publice din oraş, şi pe lângă acestea a participat activ şi la organizarea învăţământului tehnic din Cluj. În cazul edificiilor sale, printre care cele mai importante sunt Liceul Brassai, Hotel Continental (fostă New York), Chioscul şi Pavilionul de patinoar din Cluj, el recurge la limbajul specific al arhitecturii istoriste, preluând, în funcţie de genul clădirii proiectate, specificele elemente şi decoraţii ale stilurilor istorice(mai ales renaşterea şi barocul).

 

Importante intervenţii în configurarea edificiului sunt cele din anii 60-70 ai secolului trecut, când, pentru noile funcţii ale Universităţii Tehnice, este amplificată aripa dinspre strada Bariţiu, şi sunt adosate două aripi dinspre curte, cu ocazia acestor intervenţii formându-se aspectul actual al faţadelor dinspre curte şi spre parc ale clădirii.


Descrierea edificiului

Clădirea cu parter, subsol şi două etaje, construit pe un plan în formă de U se află în centrul istoric al oraşului, pe latura de sud a străzii Gheorghe Bariţiu, înglobând de fapt o porţiune din incinta de nord a fostului zid de fortificare medievale ale Clujului. Edificiul de mărime considerabilă ocupă o suprafaţă de teren extinsă, aflată între trei străzi, un parc şi o altă clădire. Dinspre vest clădirea este delimitată penultima clădire a străzii, dinspre est de strada Roosevelt, respectiv parcul I. L. Caragiale, iar dinspre sud curtea mică a edificiului este mărginită de str. Octavian Petrovici.

 

Clădirea este compusă dintr-o aripă dreptunghiulară alungită, cu axa longitudinală paralelă cu aliniamentul străzii, fiind extinsă către sud cu câte o aripă secundară mai scurtă, cu axa perpendiculară pe aliniamentul străzii,. Curtea interioară a imobilului (clădiri-parazit?) este delimitată de un gard modern din fier.

 

Faţada principală dinspre strada Gh. Bariţiu a edificiului este articulată de un soclu tencuit, profilat în partea superioară cu un semitor şi un listel, câte un brâu median profilat, între nivelele superioare, şi o cornişă profilată proeminentă. Brâul ce desparte parterul de primul etaj este de fapt pervazul continuu a ferestrelor etajului, realizat din tencuială profilată, accentuat de o friză decorată cu un şir de discuri goale adâncite, alterate cu panouri orizontale, ornamentate cu câte patru rozete plastice. Al doilea brâu este mai simplu, realizat din tencuială profilată, proeminentă. Ultimul nivel al faţadei este articulat conform normelor ordinului de arhitectură ionic, suprafaţa nivelului fiind articulată de un şir de pilaştri ionici, care susţin un antablament compus din arhitravă, friză goală şi cornişă profilată, accentuată - spre deosebire de ordinul ionic - de un şir de console proeminente. Cele trei axe centrale, precum şi câte patru axe din flancuri ies uşor din planul faţadei în rezalite, având colţurile marcate cu lesene cu suprafaţa striată orizontal. Spre deosebire de celelalte axe ale faţadei, rolul pilaştrilor ionici este preluat în rezalitul central de coloane angajate. Suprafaţa parterului şi al primului etaj este tratată în rustica, suprafaţă nivelului superior este plană. Rezalitele din flancuri sunt accentuate de câte o atică simplă, zidită, prevăzută de cornişe profilate. Rezalitului central este încoronat de un fronton triunghiular, cu suprafaţă deschisă de un gol, având cornişă puternic profilată, susţinută de un şir de console. Frontonul este decorat cu o acroteră centrală, compusă dintr-o palmetă, flori şi frunze de acant, precum şi o floare mai mică cu şase petale, dispusă central. Frontonul triunghiular maschează parţial o mică supraetajare de dimensiuni reduse, adăpostind o singură încăpere.

 

Suprafaţa faţadei principale este străpunsă pe toate nivelele de câte 18 axe de goluri. Ferestrele parterului sunt dreptunghiulare, fără chenare, fiind prevăzute de un pervaz din tencuială profilată continuă. Golurile de la primul etaj au închidere semicirculară, fără chenar, fiind prevăzute deasemenea de un pervaz din tencuială profilată continuă. Ferestrele etajului superior sunt la fel fără chenare, dreptunghiulare, fiind încadrate de câte o pereche de pilaştri. Partea cea mai accentuată a faţadei este cu siguranţă nivelul ultimului etaj, fiind decorat cu un şir de pilaştri, respectiv coloane angajate ionice. Acest decor nu se limitează doar la preluarea caracteristicilor ordinului clasic, fiind completat de umplerea exhaustivă a suprafeţelor aflate deasupra şi sub goluri. Suprafeţele aflate deasupra ferestrelor sunt decorate relieful unor perechi de îngeraşi plastici, care susţin câte un panou dreptunghiular gol, fundalul scenei fiind completat cu imaginea unor ghirlande de flori şi a unor panglici vânturate. Panourile au chenare profilate, având colţurile evazate, latura superioară şi inferioară a acestora fiind decorată cu imaginea unei perechi de delfini şi a unor frunze de palmier, imitând linia curbată a unor volute, prinse în centru cu un inel.

 

Intrarea edificiului este o poartă pietonală dispusă în axa centrală a rezalitului central, flancată de câte o fereastră. Decorul porţii înglobează de fapt aceste trei axe de goluri, fiind deosebit de puternic accentuată. Această porţiune a faţadei este ornamentată conform canoanelor ordinului de arhitectură dorică, faţada fiind articulată de patru pilaştri dorici, care susţin antablamentul compus dintr-o friză decorată cu un şir de metope alterate cu discuri adâncite, cu chenare profilate, precum şi o cornişă profilată. Deasupra celor trei goluri se află panouri adâncite, decorate cu câte un şir de motive geometrice dispuse orizontal. Panoul din axa porţii este accentuată cu plasarea în centru a unei chei de bolţi aparente, de formă trapezoidală, decorat cu relieful unei cununi de lauri, legată cu panglici cu cozile împletite. În fundalul scenei se află trei fire de flori de mac. Axele celor două ferestre ce flanchează poarta este marcată de câte o atică aparentă, decorată în colţul dinspre poartă cu relieful unei amfore zvelte. Suprafaţa dintre cele două atici este ornamentată cu relieful unor ghirlande de flori, legate cu panglici.

 

Faţada laterală de vest a edificiului este tratată relativ simplu, având suprafeţe simple, plane, modul de articulare faţadei principale fiind preluată doar în prima axă dinspre nord, majoritatea faţadei fiind acoperită de calcanul casei învecinate. Această unică axă decorată are suprafaţa uşor ieşită din planul faţadei, fiind tratată ca un rezalit de colţ, nivelului superior se află o fereastră oarbă.
Faţada laterală de est, cea dinspre Parcul I. L. Caragiale are 11 axe de goluri. În modul de articulare a acestei faţade pot fi distinse trei faze, tipuri diferite: în primele trei axe de goluri dinspre nord faţada laterală este articulată în mod identic cu cea a principală. Suprafaţa faţadei în axa a patra este articulată mult mai simplu, fiind străpuns de câte un gol simplu, dreptunghiular, de dimensiuni reduse a unei case de scări, suprafaţa acestei axe fiind prevăzută ci striuri orizontale. În celelalte axe faţada este articulată la nivelul parterului şi al primului etaj identic cu faţada principală, pe nivelul superior fiind preluat articularea doar în linii mari, schiţate, aplatizate. Astfel funcţia pilaştrilor ionici ale faţadei principale este înlocuită aici de nişte pilaştrii deosebit de aplatizate, asemănător unor benzi verticale, prevăzute cu capitele simple, treptate. În panourile de sub ferestre apar o variantă plată, schiţată a aceluiaşi tip de decor geometric, panourile aflate deasupra ferestrelor fiind goale. În aceste axe soclul este străpuns de gurile de aerisire ale subsolului. Întreaga faţadă este încoronată de o cornişă uniformă, identică cu cea a faţadei principale.

 

Faţada de sud a aripii laterale de est este tratată deosebit de simplu, fiind articulată de un soclu tencuit, două brâie mediane profilate şi cornişa profilată, susţinută de un şir de console, caracteristică şi faţadei principale. Întreaga suprafaţă a acestei faţa este striată, nefiind străpuns de goluri.
Faţada de sud a celeilalte aripi laterale este tratată în mod asemănător, având soclu tencuit, brâie mediane profilate şi cornişa profilată, susţinută de un şir de console. Diferenţele constă în faptul, că suprafaţa celor două nivele inferioare este tratată în rustica, suprafaţă fiind străpunsă pe patru nivele de câte două axe de goluri. La nivelul parterului putem observa o poartă carosabilă dreptunghiulară, cu canate din lemn, precum şi o fereastră dreptunghiulară. Ferestrele primului etaj au închidere semicirculară, cele de la etajele superioare sunt dreptunghiulare. Suprafaţa de sub golurile primului etaj este decorată cu câte un disc circular.

 

Faţadele dinspre curtea clădirii prezintă două tipuri diferite, articularea celei de vest şi de nord fiind identică cu faţada de sud a aripii vestice, iar cea de est fiind uşor diferită, preluând elementele faţadei dinspre str. Roosevelt şi a celei principale, cu unele modificări mărunte. Cea mai evidentă deosebire este diferenţa înălţimii nivelelor, elementele de articulare orizontală nefiind în concordanţă, precum şi faptul, că zidăria faţadei de nord acoperă parţial golurile faţadei de est. Faţada de vest este străpunsă de cinci, cea de nord de nouăsprezece, iar cea de est de cinci axe de goluri.

 

Ferestrele faţadei păstrează şi astăzi tâmplăria originală, compusă din câte două foi duble, având câte o aripă fixă pe partea superioară şi două mobile pe partea inferioară, precum şi un sistem de închidere tipic sfârşitului de secol XIX, cu buton din cupru.

 

Planul corpului principal este dominat de un coridor lung şi îngust, fiind flancat de câte un şir de încăperi. Încăperile dinspre str. Gh. Bariţiu au dimensiuni relativ mari, cele dinspre fiind mult mai reduse, cu pereţi despărţitori vizibil mai subţiri. Aripa de este ar câte două încăperi mai mari, cea de vest are câte o încăpere mai mare, fiind accesibilă prin coriduri din latura de vest a aripii. Toate încăperile sunt tăvănite.

 

Încăperile beciului sunt înşirate într-un singur ax, în podeaua de ciment a acestora fiind vizibile fundaţiile zidului de fortificare al oraşului.
Acoperişul clădirii este structurat în două ape, străpuns mai multe hornuri, fiind învelit cu tablă.


Bibliografie selectivă
Ferenczi Zoltán, Az erdélyrészi techn. iparmúzeum története, Kolozsvár, 1888.
Ferenczi Zoltán, Értesítő a kolozsvári erdélyrészi technológiai iparmúzeum, az államilag segélyezett építő-, fa- és vasipari tanműhelyek s a központi felsőbb szakiparrajziskola működéséről az 1887-88, 1889-90. tanévben, Kolozsvár, 1890.
Gerle János-Kovács Attila-Makovecz Imre: A századforduló magyar építészete Budapest, 1990.
Guttmann Szabolcs: Pákei Lajos (1853-1921) kolozsvári hagyatéka, în: Pavilon, Budapest, 1993. 49-52.
Murádin-Beyer Katalin: Pákei Lajos kéziratos önéletírása. in: Pavilon, Budapest, 1993. 42-49.
Gaál György: Kolozsvár műépítésze: Pákei Lajos vezi: http://www.hhrf.org/szabadsag/3dec-10t.htm


taguri

Pákei Lajos, muzeu,
Unable to select database