listare

trimite prin

Cetatea din Gherla, azi Penitenciarul Gherla
Ultima actualizare:  2011-02-21
Autor:  P. Kovács Klára
Tradus de:  P. Kovács Klára



Date despre monument
Adresa: municipiul Gherla, Str. Andrei Mureşanu, nr. 4.
Cod: CJ-II-m-B-07658
Datare: sec. XVI–XVII, transformări în sec. XIX

Date istorice

Construcţia cetăţii Gherlei a debutat la dispoziţia regelui Ioan Zápolya (1526–1540) şi sub conducerea tezaurarului Gheorghe Martinuzzi († 1551) în jurul anului 1539. Cetatea a fost ridicată pe valea Someşului Mic pentru a veghea această importantă cale de acces spre centrul Transilvaniei şi de a contracara eventualele atacuri, sosite în primul rând din partea trupelor fidele lui Ferdinand de Habsburg (1526–1564). Pe lângă rolul ei defensiv, ansamblul cetăţii urma să asigure în acelaşi timp şi o reşedinţă reprezentativă şi sigură atât familiei regale, cât şi tezaurarului Gheorghe Martinuzzi.

 

Fortificaţia nouă, urma să preia rolul cetăţii medievale a Unguraşului din apropiere, pe care Martinuzzi o abandonase. Prima menţiune referitoare la cetatea Gherlei datează din 1539. Proiectantul şi constructorul cetăţii a fost probabil arhitectul italian, Domenico da Bologna, aflat la Gherla în 1540. Până la moartea episcopului au fost ridicate atât incinta bastionară, mai puţin bastionul nord-vestic, cât şi palatul Martinuzzi, alipit zidului vestic, cel puţin până la nivelul parterului. Sala mare de la etajul palatului a fost menţionată pentru prima oară în 1553. În perioada anilor 1551–1556, când Transilvania se afla în stăpânirea Casei de Habsburg, regele Ferdinand I a donat cetatea de la Gherla guvernatorilor şi voievozilor care s-au succedat la conducerea Transilvaniei, cu condiţia ca aceştia să asigure garnizoana cetăţii şi să continue lucrările de fortificare. Astfel domeniul Gherlei a fost stăpânit pe rând de generalul Castaldo, voievodul Andrei Báthory şi voievozii Ştefan Dobó şi Francisc Kendy. Aceasta a fost fortificaţia cea mai modernă şi cea mai sigură a regiunii la vremea respectivă, lucru sugerat şi de faptul că cardinalul Gheorghe Martinuzzi îşi păstrase tezaurul fabulos tocmai în incinta ei.

 

 

 

În împrejurările în care în 1556 regina Isabella fusese rechemată în ţară de stările transilvănene, a survenit primul asediu cunoscut din istoria cetăţii. Apărătorul acesteia, Ştefan Dobó, a rezistat timp de cinci luni în cetate pe care a predat-o doar în noiembrie 1556, la dispoziţia regelui Ferdinand. Se pare că fortificaţia a fost extinsă spre vest încă înainte de 1565: s-a construit noul zid vestic flancat de două semi-bastioane şi de poarta nouă. De asemenea s-a clădit bastionul nord-vestic de dincolo de şanţ respectiv zwingerul (spaţiu dintre două ziduri, delimitat de incintă respectiv de un zid de apărare mai scund aflat în faţa lui), care înconjura incinta pe trei laturi. Principii Transilvaniei s-au îngrijit în continuare de construcţiile, reparaţiile şi înfrumuseţarea cetăţii pe toată perioada existenţei principatului. Cristofor Báthory († 1581) a construit probabil turnul scării aflat odinioară pe faţada palatului Martinuzzi. În incinta cetăţii au fost executaţi în 1594 Baltazar Báthory – văr al principelui Sigismund Báthory (1588–1602, cu întreruperi) şi căpitan suprem al oştirii principatului – şi cancelarul Francisc Kovacsóczy, personaje proeminente ale partidei filoturce, acuzaţi că au conspirat împotriva suveranului. Gabriel Bethlen (1613–1629) a dispus reparaţia fortificaţiei de la Gherla şi împodobirea palatului din incinta acesteia, iar cu coordonarea arhitectului italian Giovanni Landi s-a reconstruit Bastionul Ciunt care apăra poarta exterioară dinspre vest. Lucrările din cetate efectuate în această perioadă au fost marcate de două table comemorative, care însă au dispărut între timp. Pe la mijlocul veacului al XVII-lea, din iniţiativa principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648–1659) şi cu contribuţia arhitectului italian, Agostino Serena, a fost ridicat în curtea exterioară a cetăţii palatul Rákóczi. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea rolul militar al fortificaţiei a scăzut treptat. Principele Mihail Apafi I (1661–1690) a înstrăinat mare parte a domeniilor acesteia.

 

În 1687, în contextul tratatului de la Blaj, controlul cetăţii a fost preluat de forţele imperiale, care au rămas în posesia Gherlei aproape un secol, exceptând un interval scurt, din perioada domniei principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea (1704–1711). La începutul secolului al XVIII-lea incinta bastionară a Gherlei fusese depăşită de mult de evoluţia tehnicii militare. Ilustrativă este în acest sens îngrijorarea exprimată de Francisc Rákóczi al II-lea care, după înfrângerea de la Jibou, nu a cutezat să întâmpine un eventual atac inamic în această cetate. Autorităţile militare austriece s-au străduit să modernizeze cetatea prin înfiinţarea unor linii avansate de apărare. Astfel, construcţiile din secolul al XVIII-lea vizau în primul rând realizarea, întreţinerea şi modernizarea periodică a acestor lucrări.

 

În 1786, la dispoziţia împăratului Iosif al II-lea (1780–1790) s-a suspendat rolul militar al cetăţii, în incinta acesteia fiind înfiinţat penitenciarul regional. Noua instituţie s-a mutat în clădirile fostei cetăţi fără a fi intervenit prea mult în arhitectura acesteia. Ansamblul şi-a dobândit aspectul actual doar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: s-a demolat bastionul nord-vestic de dincolo de şanţ; poarta exterioară a fost înglobată în noua clădire a direcţiunii; s-au demolat scările de pe faţada palatului Martinuzzi, fiind amenajată scara interioară, din axul median al clădirii; s-au demolat de asemenea bastioanele estice ale incintei precum şi clădirile mai mici din curtea interioară a cetăţii. Pe locul celor din urmă, prin refolosirea parţială a zidurilor existente, s-a construit între 1857 şi 1860 noua clădire a penitenciarului. Şanţul de apă a fost secat şi transformat în parc. În aceeaşi perioadă, înainte de 1898, s-au construit clădirile mai mici aflate în afara şanţului de odinioară.

 

Ansamblul funcţionează ca penitenciar şi în zilele noastre, vizitarea acestuia fiind limitată prin regulamentul instituţiei.


Descrierea edificiului

La nord-vest de centrul oraşului, pe malul drept al Someşului Mic se află clădirile ce au mai supravieţuit din cetatea renascentistă a Gherlei, toate camuflate de zidurile relativ moderne ale penitenciarului oraşului.

 

Conform releveelor ansamblului realizate în secolele XVII–XIX, incinta înconjurată odinioară de un şanţ cu apă, prezenta un plan patrulater aproape regulat, cu zidurile drepte, apărate de câte un bastion fără urechi dispus pe trei dintre colţuri şi câte un semibastion în colţurile sud-vestic şi nord-vestic, precum şi un alt bastion în dreptul colţului nord-vestic, ridicat dincolo de şanţul de apărare al cetăţii. Dintre lucrările de fortificaţie s-au mai păstrat doar parţial semibastioanele de pe latura vestică. Protejate de incinta bastionară, în curtea cetăţii au fost ridicate două palate renascentiste, supraetajate care s-au păstrat până în zilele noastre. Pe latura vestică a cetăţii, un zid paralel cu curtina delimitează şi azi curtea exterioară de curtea interioară, mai amplă. În cea din urmă, alipit zidului menţionat, se conturează palatul lui Gheorghe Martinuzzi. Zidul vestic a fost dublat ulterior. Dezvoltarea planimetrică a cetăţii a solicitat o nouă poartă, cea exterioară, surmontată de un turn. Acestea, mai puţin turnul porţii, au supravieţuit până în zilele noastre. Palatul Rákóczi aflat în curtea exterioară a cetăţii se sprijină pe curtina vestică. Un zwinger înconjura cetatea pe trei laturi, acesta însă nu s-a păstrat.

 

Accesul în interiorul ansamblului este pe latura sudică. Poarta modernă a penitenciarului este flancată de două reliefuri renascentiste, foarte asemănătoare, aflate aici în poziţie secundară. Reliefurile, pictate la ora actuală, în culori stridente au fost realizate în jurul anului 1540, acestea reprezentând câte un leu rampant care ţine scutul regelui Ioan Zápolya, lupul rampant. Dincolo de poarta penitenciarului, traversând podul ridicat peste şanţul de apărare de odinioară, ajungem la poarta exterioară a cetăţii. La stânga porţii este înzidită o placă inscripţionată amplasată în memoria căpitanilor cetăţii din vremea regilor maghiari Ferdinand al V-lea (1835–1848) şi Francisc Iosif I (1848–1916). Deasupra ei se află o altă tablă comemorativă, în poziţie secundară, confecţionată în 1540 la comanda episcopului Martinuzzi: FRATER. GEORGIVS INFANS. CROVACI(a)E./ EPISCOPVS. VARADI(e)NSIS. ET TESAVRAR/IVS. ET CONSILIARIVS. REGI(a)E. MAIEST/ATIS. M. D. XXXX (Fratele Gheorghe, fiul Croaţiei, episcopul de Oradea, tazaurarul şi consilierul maiestăţii sale. 1540). În dreapta porţii remarcăm inscripţia prefectului cetăţii, Paul Bánk, care reprezintă blazonul acestuia (leul cabrat) deasupra textului: PAVLVS. BANK. VNGA/RVS. DE. COMITATV./ BACIENSIS. PROCURAN/TE. HOC. OPVS. CEPTV(m)/. ET. PERFECTVM. 1540 (Această operă a fost începută şi finalizată în timpul prefectului maghiar, Paul Bánk din comitatul Bács), cu referire la clădirea –necunoscută nouă– pe care fusese amplasată piesa iniţial. Intrând pe poarta exterioară ajungem la palatul Rákóczi. Palatul cu trei niveluri (parter, mezanin, etaj) a fost extins în cursul secolelor XVIII–XIX spre vest. Pe faţada continuă (vestică) a celor două clădiri alipite se disting clar deschiderile simple de secol XIX ale construcţiei ulterioare, de cele patru ferestre renascentiste aparţinând palatului din secolul al XVII-lea, evidenţiate prin frontoane triunghiulare. Inscripţia comemorativă amplasată pe faţada sudică a clădirii îl menţionează pe patronul construcţiilor şi pe provizorul cetăţii din perioada lucrărilor (Ştefan Fabian de Sântimbru), precum şi data confecţionării plăcii, 1653.

 

Vizavi de palatul Rákóczi se află palatul Martinuzzi. Clădirea cu trei niveluri (pivniţă, parter, etaj) delimitează un plan dreptunghiular flancat de poarta interioară a cetăţii, respectiv de rezalitul poligonal al absidei capelei la capătul nordic. Vizitatorul este întâmpinat de un frumos portal renascentist. Deschiderea carosabilă încheiată în arc semicircular este flancată de pilaştrii canelaţi, ridicaţi pe socluri înalte. În friza cornişei apare deviza latină a episcopului de Oradea: DOMINVS ADIVTOR ET PROTECTOR MEVS. QVEM TIMEBO (Domnul e sprijinul şi protectorul meu, de care mă tem). Deasupra deschiderii porţii pietonale este amplasată o placă inscripţionată din anul 1542, evidenţiată şi printr-un blazonul lui Martinuzzi – imaginea unui corb, însemnul ordinului paulin din Ungaria, şi cea a unui licorn cabrat, aparţinând familiei Utjesenich, originare din Croaţia– flancat de doi putti. Scutul este încoronat de infula episcopală. Inscripţia de sub blazon subliniază fidelitatea episcopului faţă de regele Ioan I, dar şi sacrificiile materiale aduse de către acesta la construcţia cetăţii. Faţada vestică a palatului este ritmată de ferestre simple (8 la parter, 10 la etaj) care luminează coridorul de pe această latură a clădirii, amenajat în grosimea zidului cetăţii de odinioară în secolul al XIX-lea. Deasupra porţii, la etaj sunt alte două ferestre asemănătoare, această zonă a faţadei fiind încununată de un atic romantic. Faţada estică a palatului este ritmată de 9 axe de goluri, caracterizate de ferestre cu ancadramente renascentiste. Mai putem remarca urma traverselor de piatră la aproape toate ancadramentele. Deasupra deschiderii carosabile a porţii a fost amenajat un bovindou sprijinit pe console. Accesul în palat ocupă axul central al faţadei estice, acesta fiind precedat de un pridvor modern. În epoca principatului la parter erau depozite şi locuinţele oficialilor mai importanţi ai domeniului, la etaj fiind amenajate două săli reprezentative şi locuinţa episcopală/princiară. În sala mare de la parter (magazia de alimente de odinioară) se mai păstrează bolţile originale în cruce fără ogive, care se sprijină pe dublouri ce coboară pe un stâlp masiv central şi pe zidurile laterale ale încăperii. Reconstituirea compartimentării originale a palatului este îngreunată foarte mult de modificările întreprinse în secolul al XIX-lea, în special prin amenajarea scării interioare a clădirii. Cele trei ferestre ale corului capelei ies în evidenţă prin plastica deosebită, renascentistă, care contrastează cu proporţiile zvelte ale acestora. Acestea încadrează ferestrele bifore cu închiderea semicirculară. Ancadramentul arcului de triumf al capelei evocă structura portalului cetăţii interioare. În capelă se mai păstrează bolţile în cruce pe ogive în navă, în timp ce bolţile corului au fost reconstruite în jurul anului 1760, păstrându-se doar consolele în formă de semicolonete, ce susţineau bolta originală. În 1822 maestrul italian Pietro Rivetti, deţinut în penitenciar, a decorat capela cu fresce. Acestea a fost înlăturate în secolul trecut, capela fiind împodobită după 1989 cu picturi noi de factură neobizantină. Vizavi de palatul Martinuzzi este amplasată clădirea nouă a penitenciarului cu trei etaje. Edificiul a fost construit în stil neogotic în secolul al XIX-lea pe un plan în formă de „U”. Faţada principală a acestuia este ritmată de ferestre simple, fără ancadramente, cu închiderea în formă de mâner de coş. Zona centrală a faţadei este evidenţiată printr-un atic treptat neogotic, care încadrează un orologiu şi inscripţia cu anul construcţiei: 1859. Pe faţada estică a penitenciarului a fost amplasată o tablă comemorativă cu textul: ERBAUT ALS LANDESSTRAFHAUS/ 1857–1860/ UNTER DER LEITUNG DER/ ANTON BRÜHL/ K. K. LANDES STRAFHAUS VERWALTER U./ FRIEDRICH KAUBA/ K. K. INGENIEUR ASSISTENTEN (Penitenciar regional construit 1857–1860 sub conducerea lui Anton Brühl, directorul penitenciarului regional imperial şi regal, şi a subinginerului imperial şi regal, Friedrich Kauba).
Conform stadiului actual al cercetărilor cetatea Gherlei constituie primul exemplu în Transilvania al aplicării principiilor arhitecturii militare renascentiste italieneşti. Domenico da Bologna, presupusul proiectant al fortificaţiei, s-a inspirat probabil din cetăţile bastionare construite –sau proiectate doar– în peninsula italică, în primele trei decenii ale secolului al XVI-lea.


Bibliografie selectivă
Kádár József, Szolnok–Dobokavármegye monographiája, vol. VI, Deés, 1904, pp. 204–249.
Lechner Jenő, Renaissance építési emlékek Szamosújvárott, Budapest, 1917.
Szongott Kristóf–Vajna Károly–Hodorean János, A szamosújvári vár, Szamosújvár, 1898.
Balogh Jolán, Az erdélyi renaissance. I. 1460–1541, Kolozsvár, 1943, pp. 102–103, 283–285. http://www.adatbank.ro/cedula.php?kod=896
Balogh Jolán, Kolozsvári kőfaragó műhelyek. XVI. század, Budapest, 1985, pp. 331–339. http://www.adatbank.ro/cedula.php?kod=923
Sebestyén György, Hétszáz éves Szamosújvár, în „Művelődés”, 40/1991, nr. 1, pp. 43–44.
Rusu, Gabriel-Virgil, Scurtă monorafie a cetăţii Gherla, în: Sztranyiczki Mihály (red.), Az örmény Szamosújvár, Szamosújvár, 2004, pp. 35–77.
Kovács András, Késő reneszánsz építészet Erdélyben. 1541–1720, Budapest-Kolozsvár, 2003, pp. 51–54. http://adatbank.transindex.ro/cedula.php?kod=864
P. Kovács Klára, Un grup coerent de inscripţii renascentiste din Transilvania secolului al XVI-lea, în Kovács András (coord.), Kovács Kiss Gyöngy (red.), Clujul renascentist, Cluj-Napoca, 2008, pp. 68–84.
P. Kovács Klára, A szamosújvári vár Martinuzzi-palotája, în Feld István –- Somorjay Sélysette (red.), Kastélyok évszázadai, évszázadok kastélyai. Tanulmányok a 80 éves Koppány Tibor tiszteletére, Budapest, 2008, pp. 75–90.


taguri

, Gherla

Discuţie