listare

trimite prin

Cetatea Şoimoş
Ultima actualizare:  2012-11-23
Autor:  Lupescu Radu



Date despre monument
Adresa: Oraşul Lipova, cartier Şoimoş, dealul Cioaca Tăutului
Cod: AR-II-a-A-00618
Datare: Sec. XIII-XVI

Date istorice

Şoimoş şi Lipova străjuiesc cele două maluri ale Mureşului asemenea unei porţi în zona unde râul practic părăseşte Munţii Metaliferi, şi se îndreaptă spre Câmpia Tisei. În acest ansamblu pitoresc, pe o culme situată la poalele munţilor se află cetatea Şoimoş. Înspre est munţii zvelţi, iar înspre vest orizontul infinit al câmpiei oferă o privelişte memorabilă din cetate.

 

 

 

Cursul de jos al Mureşului a constituit încă din perioada arpadiană un traseu important în transportul minereului de sare din Transilvania. Tocmai datorită importanţei strategice a traseului, regele Sfântul Ştefan a înlăturat un principe local, pe nume Achtun, şi a pus stăpânire pe această regiune. Deşi au dispărut multe monumente din această zonă, este vorba despre una dintre cele mai dezvoltate părţi ale Regatului Maghiar. Anumite tronsoane ale văii Mureşului au ajuns în proprietate privată destul de timpuriu. Un asemenea baron a fost şi Pál, ban de Severin (1272-1275), care în perioada imediat următoare invaziei tătare a ridicat o cetate lăngă satul Şoimoş, aproape de malul Mureşului. Era un aristocrat influent la curtea regală, care stăpânea şi veniturile unor mine saline din Turda, respectiv era patronul mănăstirii Hodosmonostora, situată lângă Mureş. Amplasarea domeniilor sale demonstrază clar implicarea lui în comerţul cu sare pe traseul Mureşului. Reşedinţa familiei se afla la Şoimoş, unde, în vecinătatea cetăţii, a construit şi patronat o mănăstire augustină. Astfel se conturează imaginea unui potentat al acelor vremuri, care în conformitate cu statutul său social şi-a amenajat o reşedinţă compusă din cetate şi mănăstire. În testamentul său a precizat faptul, că cetatea a fost construită din veniturile sale, evident cu scopul de a putea hărăzi cetatea în mod liber alesului său, având în vedere că nu avea urmaşi direcţi. Problemele legate de moştenirea acestor bunuri reies şi din faptul, că a întocmit două testamente, de fiecare dată numind alţi destinatari.



Nu cunoaştem persoanele care au stăpânit cetatea după moartea banului Pál. Datorită amplasamentului sau strategic, în jurul anului 1300 a fost ocupată de către voievodul Ladislau Kán. Cetatea era practic avanpostul cel mai vestic al teritoriilor controlate de către voievod. Regele Carol de Anjou, care tocmai pe direcţia Mureşului a avansat spre interiorul Transilvaniei cu scopul de a restabili autoritatea regală în această regiune, a ocupat printre primele cetatea de la Şoimoş. Astfel cetatea a ajuns în stăpânire regală, fiind pusă sub autoritatea voievozilor Transilvaniei. La începutul secolului al XV-lea, odată cu organizarea liniei defensive de sud a Ungariei de către comitele Filippo Scolari, cetatea a ajuns în zona de interes a Timişoarei.



După moartea regelui Sigismund de Luxemburg s-au remarcat în special doi reprezentanţi ai aristocraţiei care au încercat să pună stăpânire asupra cetăţii şi a domenilui format din 52 de sate. Este vorba despre László Hagymás de Berekszó şi membrii familiei Ország de Gút, care aveau proprietăţi şi funcţii în acea zonă a regatului. Conflictul dintre cele două familii a durat mai multe decenii, şi i-a pus capăt abia intervenţia lui Ioan de Hunedoara. Acesta era interesat în obţinerea cetăţii deoarece făcea legătura între domeniile sale din comitatul Hunedoara şi Timişoara, unde Ioan de Hunedoara se afla cu predilecţie. În final a obţinut cetatea în 1447 prin presiuni politice şi plătind anumite despăgubiri infime. L-a numit castelan pe Balázs Keszi, un familiar de încredere al său, a cărui carieră demonstrează foarte clar rolul jucat de castelani în raportul dintre un proprietar şi cetate. Activitatea sa de castlean de Şoimoş s-a contopit cu cetatea în aşa măsură încât a fost numit pe alocuri în documente Balázs de Solymos. Pe lângă această funcţie mai era şi vicecomitele Aradului. Este vorba despre un om învăţat, numit în izvoare litteratus. A susţinut capitlul din Arad şi a fondat un altar în memoria patronului său, Sfântul Blasiu, în catedrala din Cenad. A mai donat nişte proprietăţi mănăstirii paulinilor din Cladova. Ca şi om de nădejde al Hunedoreştilor a rămas în funcţie şi după moartea lui Ioan de Hunedoara, jucând un rol important în alegerea lui Matia rege al Ungariei.



După moartea lui Ioan de Hunedoara, văduva acestuia, Erzsébet Szilágyi s-a ocupat cu administrarea imenselor domenii familiale. După ce Matia a ajuns la putere, majoritatea acestor proprietăţi au ajuns pe mâna regelui, iar mama lui a putut păstra doar acele domenii, care i-au asigurat un nivel de trai în conformitate cu statutul său social. Cetatea de la Şoimoş a ajuns în proprietatea regelui şi imediat a devenit un instrument de joc important în viaţa politică a regatului. În 1462 regele Matia a izbutit să ajungă la o înţelegere cu cel mai important adversar al său din interiorul regatului, Jan Giskra, ce a marcat un moment de cotitură în consolidarea puterii regale. Preţul păcii interioare însă a fost unul destul de mare: regele Matia i-a cedat domeniul cetăţii Şoimoş impreună cu oraşul Lipova, respectiv 25000 de florini de aur pentru alte servicii.



După moartea căpitanului Giskra cetatea a revenit regelui, care cel târziu în 1477 l-a cedat lui Miklós Bánfi de Alsólendva. Zece ani mai târziu a confiscat cetatea din motive nu prea clare. Conform istorisirii lui Bonfini regele s-a îndrăgostit de soţia lui Bánfi, care şi-a refugiat soţia din faţa regelui. Drept răzbunare Matia l-a ţinut captiv pe bietul soţ aproape doi ani şi i-a confiscat domeniile Şoimoş şi Lipova. Mai târziu regele l-a iertat pe Bánfi, însă nu i-a mai retrocedat cetatea.

Pe parcursul ultimului deceniu de domnie regele Matia a depus eforturi însemnate de a asigura fiului său nelegitim, Ioan Corvin, succesiunea la tron. Tânărul prinţ, pe lângă domeniul şi cetatea emblematică de la Hunedoara, a primit în 1487 şi cetatea de la Şoimoş. După moartea tatălui său Ioan Corvin a izbutit cu greu să păstreze domeniile familiei. Pe de o parte, în cazurile asemănătoare celui de la Şoimoş, au apărut proprietari mai vechi care cereau retrocedarea bunurilor confiscate de regele Matia, pe de altă parte lipsa resurselor financiare l-au obligat pe prinţ să zălogească mai multe proprietăţi. Cetatea Şoimoş a fost revendicat de către familia Bánfi de Alsólendva, care au făcut demersuri repetate pe lângă regele Valdislav al II-lea pentru a redobândi cetatea. Paralel cu aceste evenimente Ioan Corvin a zălogit cetatea castelanului Ferenc Haraszti, care încerca să tragă cât mai multe foloase din situaţia delicată a prinţului.



Odată cu stingerea familiei Hunedoreştilor (1506) domeniile imense au fost moştenite de văduva lui Ioan Corvin, Beatrix de Frangepán. Tocmai datorită acestei moşteniri, a doua căsătorie a văduvei a devenit o problemă de stat. În aceste condiţii căsătoria cu vărul regelui, George de Brandenburg s-a bazat pe interese politice. Odată cu moartea lui Beatrix, survenită în 1510, toate proprietăţile Hunedoreştilor au ajuns pe mâna vărului regal. Documentele din această epocă stau mărturie a interesului noului proprietar pentru administrarea strictă şi eficientă a domeniilor moştenite prin intermediul unor oficiali experimentaţi. La sfârşitul secolului al XV-lea domeniul cetăţii de la Şoimoş a ajuns la extinderea sa maximă. Se compunea din două cetăţi (Şoimoş şi Lipova), un castel, patru târguri şi aproximativ 180 de sate. Acest domeniu vast a fost impărţit în opt regiuni.



Cetatea a fost şi scena evenimentelor din timpul răscoalei lui Gheorghe Doja din 1514. Ţăranii răsculaţi au avansat spre Transilvania pe linia Mureşului, iar în drumul lor au izbutit să ocupe cetăţile de la Lipova şi Şoimoş. A fost singura ocazie când rolul defensiv al cetăţii de la Şoimoş a fost pus la încercare. În timpul asediului răsculaţilor în cetate se aflau 16 persoane, împreună cu vicecastelanul fortificaţiei. Aceştia aveau la dispoziţie opt obuziere. În timpul pregătirilor pentru asediu cetatea a fost întărită, au adus în cetate cîteva bovine, iar apă era din abundenţă şi de bună calitate. Primul atac al răsculaţilor a fost respins fără probleme, după care aceştia s-au organizat pentru înfometarea celor din cetate. Însă acest lucru presupunea mult timp, strategie cu care Gheorghe Doja nu a fost de acord. După acest episod răsculaţii i-au ameninţat pe cei din cetate, că se vor răzbuna pe rudele lor care locuiau în Lipova. Aceste ameninţări s-au dovedit a fi mult mai eficiente decât asediul cetăţii iar în final vicecastelanul a fost obligat să predea cetatea. Ocuparea ei a constituit ultima izbândă a răsculaţilor înspre est.


După înnăbuşirea răscoalei din 1514 cetatea a rămas pe mâna voievodului Transilvaniei, Ioan Szapolyai. Pe parcursul secolului al XVI-lea şi-a pierdut din importanţa militară, locul său fiind luat de fortificaţia nou construită la Lipova, care a servit şi ca reşedinţă princiară. Astfel, după ce în 1528 s-a întors din Polonia, regele Szapolyai a locuit o vreme în această cetate.  După ocuparea cetăţii de la Buda de către turci în 1541, regina Isabella a stat şi ea o vreme aici. Cetăţile de la Şoimoş şi Lipova au fost ocupate de către turci pentru o scurtă vreme în 1551, iar peste un an definitiv. Pe la 1600 a revenit pentru câţiva ani Principatului Transilvaniei, după care turcii au pus iarăşi stăpânire pe ea. Din descrierea călătorului turc Evlia Celebi reiese că cetatea era folosită şi în secolul al XVII-lea: „Pe malul râului Mureş, pe o stâncă care se ridică până în ceruri se află această cetate îngustă. Are un comandant, soldaţi, tun şi armament. Poarta se află pe latura de vest, dispune de treizeci de încăperi şi un şanţ adânc săpat în stâncă. În cetate se află o geamie a canului Suleiman, în care încap zece oameni. Fiind situată la poalele unui munte înalt apa fântânii se află la trei stânjeni adâncime şi este rece ca gheaţa.”
 


Descrierea edificiului

Cetatea se compune dintr-un zid de incintă circular interior şi unul exterior. Dinspre sud este mărginită de panta abruptă a stâncii, iar pe celelalte laturi este delimitat de un şanţ sec. De-a lungul zidului de incintă interior sunt rânduite cele mai importante clădiri ale cetăţii: pe latura de vest un turn masiv şi un turn de poartă, pe latura de nord o aripă a palatului numită şi aripa Isabela, aluzie la şederea în cetate a reginei, iar pe latura de sud-est o altă aripă a clădirii. Ferestrele de la etaj dispuneau de ancadramente bogat profilate, cu pervaze pe consolă a căror fragmente se păstrează şi astăzi. În secolul al XIX-lea se mai păstra bucătăria de pe latura de vest acoperită cu un horn imens. În aripa de sud-est a fost amenajată poarta cetăţii interioare. Mai spre sud se afla o încăpere cu o nişă gotică pe o latură şi o alta renascentistă pe cealaltă latură, fiind vorba foarte probabil de capela cetăţii. Zidul de incintă exterior porneşte din cele două colţuri exterioare ale turnului şi imprejmuieşte cetatea. Este întărit cu contraforturi, iar intrarea se află pe latura de sud. În faţa ei podul de peste şanţ este aşezat pe trei piloane masive. La construcţia cetăţii s-a folosit şist, granit, gresie şi cărămidă. Dintre acestea şistul şi granitul se afla la faţa locului, iar gresia era adusă din zona învecinată Lipovei.



În secolul al XIII-lea cetatea era formată dintr-un turn care se păstrează şi astăzi, respectiv un zid de incintă circular demolat mai târziu şi câteva amenajări interioare din lemn. În prima jumătate a secolului al XV-lea cetatea a fost întărită cu un turn de poartă. După această fază a fost construită zidul de incintă interior pe traseul celui vechi. Aripa Isabela a rezultat în urma construcţiilor întreprinse în anii 1480 finanţată de regele Matia în favoarea fiului său, Ioan Corvin. Cetatea a ajuns la maxima sa extindere la începutul secolului al XVI-lea. Au ridicat un zid de curtină exterior adecvat armelor de foc, prevăzut cu o poartă şi un pod rabatabil. Odată cu apariţia zidului exterior cel interior a fost supraînălţat. Cu această ocazie au amenajat şi o nouă poartă în aripa de sud-est a cetăţii ce a determinat modificarea circulaţiei în interior.



Construcţiile permanente din cetate au dus la naşterea unei fortificaţii destul de puternice, cu amenajări interioare exigente şi de bună calitate. Era ultima sclipire a cetăţilor medievale într-o epocă când renaşterea a impus noi modele de reşedinţă.


Bibliografie selectivă
Eisenkolb Aurél, Emlékezetességek Lippa-város és környékének múltjából. Lippa-város története, Lippa, 1912.

Lanevschi, Gheorghe, „Cetatea Şoimoş. Studiu de arhitectură.” Ziridava 9 (1979), pp. 811-816.

Rusu, Adrian Andrei, „Arad és Temes megye középkori erődítményei.” A középkori Dél-Alföld és Szer, Szerk. Kollár Tibor, Szeged, 2000, pp. 568-573.

Rusu, Adrian Andrei – George Pascu Hurezan, Cetăţi medievale din judeţul Arad, Arad, 1999, pp. 75-96.

Lupescu Radu, „Solymos vára a középkorban.” Építészet a középkori Dél-Magyarországon, Szerk. Kollár Tibor, Budapest, 2010, pp. 829-878.

Lupescu Radu, „Kapu Erdély felé: Solymos vára.” Várak, kastélyok, templomok, V, 2 (2009), pp. 14-18.


taguri

Discuţie

imagini

includere într-o altă pagină