listare

trimite prin

Castelul din Gilău
Ultima actualizare:  2012-11-23
Autor:  Szász Anikó
Tradus de:  Szász Anikó



Date despre monument
Adresa: Fő utca
Cod: Cod LMI: CJ-II-a-B-07673; CJ-II-m-B-07673.01(kastély), CJ-II-m-B-07673.02 (udvarház), CJ-II-m-B-07673.03 (csűr), CJ-II-m-B-07673.04 (csűr)
Datare: secolele XV–XVII, transformări în secolul al XIX-lea.

Date istorice

În Evul Mediu, domeniul Gilău se afla în proprietatea episcopiei Transilvaniei, iar localitatea – formată în apropierea castrului roman şi atestată documentar din 1246 – era una dintre reşedinţele episcopului. Cetatea medievală (castrum) este menţionată în documente din anul 1428, locuinţa episcopilor (domus habitationis in castro Gyalw) din 1456, iar palatul lor (pallatium) din 1465. În anii următori, episcopul erudit Ladislau Geréb (1475–1501), vărul regelui Matia (1458–1490), a continuat construirea cetăţii şi decorarea palatului episcopal. Din această perioadă s-au păstrat câteva fragmente de basorelief de mare valoare realizate în stil renascentist timpuriu. Unul dintre acestea, păstrat în Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, reprezintă doi putti care poartă blazonul (un leu şi o coroană) episcopului Ladislau Geréb. Două fragmente identice zidite în şemineul unui salon de la etaj au motiv floral. Două console simple zidite în bolta porţii principale a castelului au fost realizate tot în această perioadă, la sfârşitul secolului al XV-lea. Valoarea acestor fragmente şi console constă în asemănarea, înrudirea motivelor şi formelor acestora cu elementele decorative ale unor palate din Florenţa şi palatul regal din Buda, construite în această perioadă.

 

 

 

În 1541 cetatea era încă în proprietatea episcopului. Ferdinand I. (1526–1564), regele Ungariei – având intenţia să elibereze Buda de sub ocupaţia otomană şi ajuns la un acord comun cu guvernatorul Transilvaniei, Gheorghe Martinuzzi (1541–1551) în acest scop – şi-a trimis comisarii la cetatea din Gilău. Aici, în prezenţa episcopului Transilvaniei, Ioan Statileo (1528–1542), aceştia au semnat acordul despre unirea sub conducerea Habsburgilor a teritoriilor din fostul Regat al Ungariei neocupate de otomani. Regina Isabela (1519–1559), chemată în Transilvania în 1542, a primit în folosinţă toate proprietăţile episcopiei Transilvaniei, cetatea din Gilău devenind reşedinţa ei probabil până la abdicarea sa din 1551. În anii 1542–1543, provizorul cetăţii, Petru More de Galaţi a realizat reparaţii asupra acestei fortificaţii. Aceste lucrări sunt indicate şi de placa comemorativă amplasată pe turnul nord-vestic cu inscripţia: PETRO MORE. DE / GALAC[Z] PROCVRA[N] / TE OPVS. CEPTUM / ET. PERFECTVM. (lucrare începută şi realizată de Petru More de Galaţi).


În 1556 proprietăţile episcopiei Transilvaniei au ajuns în posesia fiscului, iar cetatea a devenit din nou reşedinţa reginei Isabela, revenită în Transilvania în acelaşi an. Mai târziu, din anii 1580 cetatea şi domeniul a avut mai mulţi proprietari (guvernatorul Ioan Ghiczy, episcopul Transilvaniei Dimitrie Náprágyi, Mihai Viteazul, Ştefan Csáky, generalul Giorgio Basta, nobilii Pancraţiu Sennyei, Gheorghe Rácz, Wolfgang Kamuthi).

 

 


Între anii 1633–1643, domeniul a intrat din nou în posesia fiscului, dar principele Gheorghe Rákóczi I. (1630–1648) l-a folosit ca pe o proprietate proprie, iar în 1643 l-a ipotecat lui Sigismund, fiului său mai mic. În 1649, cel din urmă l-a dăruit nepotului său, fiului principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea (1648–1660), împreună cu alte moşii din domeniul Cluj-Mănăştur. Domeniul Gilău şi moşiile anexate au rămas în proprietatea familiei Rákóczi până la moartea lui Gheorghe Rákóczi al II-lea în 1660.
În perioada în care cetatea era în îngrijirea familiei Rákóczi, aceasta a cunoscut o reconstruire radicală. Principele Gheorghe Rákóczi I. a dispus transformarea cetăţii medievale într-un castel cu funcţie de reşedinţă princiară impunătoare. Lucrările s-au realizat între anii 1638–1652. Înainte de 1638 se poate vorbi de o cetate fortificată: zidurile erau apărate de câte un turn dispus pe cele patru colţuri, majoritatea clădirilor din interiorul incintei se afla în mijlocul curţii, cu scopul ca zidurile să poată fi apărate mai eficient. Zidurile exterioare erau dotate cu creneluri, iar în turnurile fără ferestre se păstra armamentul. Înainte de reconstruire, proprietarii foloseau încăperile de la etaj ale aripei estice, situate lângă poarta principală (dormitor, sufragerie, capelă, ”casa de aur”).

 

Potrivit dorinţei principelui, clădirile din curtea cetăţii au fost demolate, iar cele de lângă ziduri au fost modificate şi încorporate în noul castel princiar. Turnurile au fost păstrate şi au fost construite cele patru aripi aproape noi. Caracterul impozant şi reprezentativ era accentuat printr-o poartă, un balcon şi mai multe încăperi (palate) împodobite, care însă au fost distruse mai târziu.

 

Toţi membri familiei princiare au primit o cameră de locuit la etajul fiecărui turn, principele în cel nord-vestic (denumit ”turnul Domniei Sale”), soţia sa în cel sud-vestic („turnul Doamnei”), iar cei doi fii ai lor, Gheorghe şi Sigismund în cel nord-estic şi sud-estic. Camera principelui era accesibilă din mai multe direcţii: din camera soţiei sale, din încăperile destinate oficialităţilor curţii şi din capelă. În aripa estică construirea balconului şi denumirea sălilor (camera împodobită, camera pictată) demonstrează caracterul reprezentativ pe care principele i-a conferit acestora. În câteva încăperi de la etaj, s-au montat sobe de teracotă împodobite cu faianţă produse de olarii habani stabiliţi la Vinţu de Jos. Tot cu faianţă habană au fost împodobiţi pereţii impunătorului salon de recepţie situat lângă turnul de locuit al principelui. Cahlele erau de culoare galbenă, albastră, albă, şi cu ornamente în unele locuri. Totodată, s-a schimbat şi caracterul defensiv al turnurilor, acestea au fost dotate cu ferestre, armamentul a fost mutat, etajul lor a fost transformat în cameră de locuit. Gheorghe Rákóczi I. a murit înaintea terminării lucrărilor.
În 1663 stările ardelene au ipotecat castelul şi domeniul Gilău nobilului Dionisie Bánffy (1630–1674), iar după execuţia lui din 1674 le-au confiscat. În 1676 însă, Gheorghe Bánffy (1661–1708), fiul lui Dionisie şi viitorul guvernator al Transilvaniei le-a redobândit.


În cronica sa întitulată „Metamorphosis Transylvaniae” (1736), Petru Apor a realizat o descriere deosebit de minuţioasă a nunţii grandioase dintre Ana, fiica guvernatorului şi contele Adam Székely din Ineu ţinute în castelul din Gilău în anul 1702. Cronicarul înşiră cei mai distinşi invitaţi (Ştefan Apor, Ana Kornis soţia lui Gheorghe Haller, Nicolae Bethlen, Laurenţiu Pekri), totodată descrie detaliat ţinutele luxoase de sărbătoare ale oaspeţilor, harnaşamentele decorative ale cailor sosiţi din Cluj. În faţa castelului, pe o tribună împodobită cu covoare s-au aranjat 50 de mese, iar celelalte mese lângă aceasta. Pe partea estică a tribunei era locul fastuos împodobit denumit „maiestas”, destinat reprezentantului împăratului, contele Rabutin. Ospăţul şi buna dispoziţie iniţială s-a transformat într-o petrecere zgomotoasă, iar oaspeţii într-o stare de beţie şi-au exprimat mânia împotriva împăratului, la care Rabutin a rămas pasiv. Contele a fost servit din vase argintii, aurii şi potire împodobite cu pietre preţioase. Înşiruind nenumăratele bucate şi băuturi, cronicarul Apor pomeneşte cu apreciere îndemânarea lui Martin Berzenczei, bucătarul principelui Mihai Apaffi I. (1661–1690), care la această masă festivă a modelat din pateu cetatea din Făgăraş, cu bastioane, tunuri, şanţuri, peşti, animale şi vegetaţie. În cinstea împăratului s-au tras din trei tunuri, care a cauzat spargerea geamurilor castelului.
Această descriere reprezintă ultima înfăţişare intactă a castelului înainte de distrugerea ei din 1707. În timpul războiului de independenţă condus de Francisc Rakóczi II. (1703–1711), castelul lui Gheorghe Bánffy, liderul partidei pro-habsburgice, a suferit mai multe asedii. Acesta a fost dărâmat parţial în urma asediului condus de comandantul curuţilor Laurenţiu Pekri. În deceniile următoare moşia rămâne în proprietatea familiei Bánffy, însă ei locuiau în conacul construit la poalele castelului.

 

În jurul anului 1838, Dionisie Bánffy, fiul guvernatorului Gheorghe Bánffy (1747–1822) a reconstruit castelul pe ruinele acestuia, distrugând zidurile şanţului şi elementele fortificaţiei.

 

Mai târziu, castelul a aparţinut mai multor proprietari, şi în 1911 a fost recuperat de contesa Ecaterina Bánffy, soţia lui Toma Barcsay. Familia l-a deţinut până în anul 1948. După anul 1972, castelul a fost folosit ca şcoală pentru copii cu dizabilităţi până în 2002. În prezent este în proprietatea lui Thomas Barcsay.


Descrierea edificiului

Castelul impunător şi de dimensiuni apreciabile se află în mijlocul localităţii Gilău, într-un parc dendrologic, pe un deal în partea stângă a şoselei Cluj-Napoca – Oradea. În partea vestică şi nord-vestică a parcului în urma săpăturilor arheologice din anii 1970 au fost descoperite ruinele unui castru roman.

 

 

Castelul cu două niveluri are patru aripi înconjurând o curte interioară rectangulară. În cele patru colţuri ale castelului, zidurile sunt apărate de patru turnuri de diferite forme şi dimensiuni. Cel sud-estic şi nord-vestic are plan circular, cel sud-estic hexagonal, iar cel nord-estic circular, de dimensiune mai mică. Poarta principală a castelului este în aripa estică, iar cea secundară în aripa nordică.


Ferestrele sunt montate de regulă în zidurile exterioare. Încăperile sunt accesibile numai din curte, deoarece deschiderile iniţiale dintre ele au fost închise. Camerele de la etaj au ieşire spre curte pe coridorul deschis, cu excepţia celor din aripa nordică. De la parter la etaj se poate ajunge prin trei scări exterioare şi două interioare.


Bibliografie selectivă
Apor Péter, Metamorphosis Transylvaniae, în Magyar emlékírók 16–18. század. Budapest, 1982. pp. 585–694.
Balogh Jolán, Varadinum. Várad vára. (Művészettörténeti Füzetek. 13/1–2.) Budapest, 1982. 1. pp. 61–71.
Balogh Jolán, Az erdélyi renaissance. I. 1460–1451. Kolozsvár 1943. pp. 79–80, 231–232.
Détshy Mihály, I. Rákóczy György fundálói, în Építés – Építészettudomány. 3 (1971). pp. 348–378.
H. Takács Marianna, Magyarországi udvarházak és kastélyok. Budapest, 1970. pp. 66–67, 193.
Jakó Zsigmond, A gyalui vártartomány urbáriumai. Kolozsvár 1944. pp. 162–173, 421–423.
Kovács András, Késő reneszánsz építészet Erdélyben 1541–1720. Budapest–Kolozsvár, 2003. pp. 75–83, 111.
Szalárdi János, Siralmas magyar krónikája, în Magyar Emlékírók 16–18. század. Budapest, 1982. pp. 206–207.
Szász Anikó, Gyalu – várkastély, Erdélyi Műemlékek 33, Kolozsvár, 2002.
Szász Anikó, A gyalui várkastély 17. századi leltárai, în Liber Discipulorum. Tanulmányok Kovács András 65. születésnapjára, Red. Kovács Zsolt – Sarkadi Nagy Emese – Weisz Attila, Kolozsvár, 2011. pp. 167–179.


Discuţie