listare

trimite prin

Biserica reformată, Sfăraş
Ultima actualizare:  2012-12-06
Autor:  Mihály Melinda
Tradus de:  Mihály Melinda



Date despre monument
Adresa: Sfăraş, nr. 107, jud. Sălaj
Cod: SJ-II-a-B-05112
Datare: sec. XV–XVIII

Date istorice

Comuna Sfăraş se află într-o zonă relativ izolată a Călatei, în valea pârâului Almaş. Din punct de vedere administrativ satul aparţinea în evul mediu timpuriu de comitatul Bihor, mai târziu de comitatul Cluj, iar din pucnt de vedere ecleziastic aparţinea de episcopia Oradiei. Prima atestare documentară a localităţii datează din anul 1272, când apare în izvoare sub denumirea de Fornos, iar în secolele următoare este pomenit sub forma de Farnos (1391), Farnas (1441) şi Fárnas (1666). Între anii 1260 şi 1270 satul a fost donat de către regele Ştefan al V-lea comitelui Mikola, actul de donaţie fiind înregistrat de către capitlul de la Oradea. La sfârşitul secolului, între anii 1291 şi 1294 a fost consemnată în izvoare suma impozitului plătit episcopiei Oradiei de către sătenii din Sfăraş, ceea ce dovedeşte existenţa unei biserici în această perioadă. Primii parohi din Sfăraş, Stephanus şi Egidius, au fost menţionaţi în izvoare pentru prima oară în registrul decimei papale din anul 1332.

 

 

Istoria satului în evul mediu a fost în legătură strânsă cu istoria familiei Veres de Sfăraş. Familia este descendentul vechii familii Mikola. În jurul anului 1262, când a fost pomenit pentru prima oară în izvoarele scrise numele familiei Mikola, familiile Veres şi Tamásfalvi posedau mai multe domenii în jurul Huedinului, între care se afla şi satul Sfăraş. Cu siguranţă cel mai de seamă membru a familiei a fost Dénes Veres, cel care, în urma redobândirii domeniilor sale confiscate, în toamna anului 1442 a participat la luptele antiotomane ale lui Ioan de Hunedoara. În testamentul său din anul 1453 şi-a însărcinat fiul să plătească în continuare pentru construirea bisericii din Sfăraş. Conform tradiţiei, edificiul a fost înălţat din ruinele vechii biserici. În urma participării la răzvrătirea împotriva regelui Matia din 2 noiembrie 1467, Benedek Farnosi Veres şi fratele său, János au fost privaţi între primii de toate domeniile. Regele a donat satul Sfăraş, împreună cu celelalte proprietăţi din zonă, lui István şi Demeter Nagylaki Jaksics. După revenirea din exilul din Polonia, voievodul Péter Szentgyörgyi i-a conferit în anul 1505 fostele proprietăţi din Călata lui János Veres, care în anul 1518 se aflau deja în mâna fiului său, Márton. Satul a fost confiscat din nou în anul 1575, din cauza participării lui János Veres la complotul condus de Gáspár Bekes. În secolul al XVI-lea familia Veres dispare fără urmaşi, satul Sfăraş devenind proprietatea familiilor Valkai, Kemény, Gyerőffy, Vitéz, Bánffy şi Zichy, apoi în secolul al XVII-lea ajungând la familia Keczeli. În perioada răscoalei curuţilor, conform inscripţiei de pe tavanul bisericii, edificiul a fost devastat, fiind reconstruit abia în jurul anului 1750. Tot în aceeaşi perioadă a fost realizată o mare parte a mobilierului bisericii. Probabil tot în cursul secolului al XVIII-lea s-a prăbuşit bolta corului, în locul căreia a fost realizat un nou tavan casetat. În anul 1748 a fost construit un gard din lemn în locul zidului de piatră demolat. Poarta noului gard din lemn, decorată cu inscripţia „1748. Deus providebit” era folosită în cursul secolului al XIX-lea ca intrarea în curtea bisericii dinspre casa preotului. În perioada răscoalei curuţilor toate obiectele liturgice ale bisericii au fost prădate. Într-un registru al bisericii din anul 1721 apare o însemnare referitoare la clopotul bisericii, care a servit pentru un scurt timp biserica din Bicălatu, revenind după o perioadă în clopotniţa din Sfăraş.

 

În anul 1859 parohul local a efectuat săpături arheologice la nord de corul bisericii pentru a determina locul fostei sacristii. Din notiţele lui aflăm, că a fost găsită o criptă conţinând multe oase, cranii, fragmente arhitectonice şi o cristelniţă. Majoritatea celor amintite însă au dispărut cu desăvârşire.
În anul 1936 a fost realizat un proiect pentru construirea unui turn în locul porticului de către arhitectul Károly Kós, la cererea comunităţii şi a învăţătorului din sat, însă proiectul nu s-a mai realizat, probabil, din cauza morţii subite a învăţătorului.

 

În anul 1962 László Debreczeni, a întocmit un proiect de renovare a bisericii, înşirând lucrările mai importante. Scopul lui Debreczeni a fost înlăturarea pământului din jurul fundaţiilor, izolarea zidurilor, refacerea coifului clopotniţei şi înlăturarea stratului de tencuială distrus din cauza înfiltraţiilor de apă, deoarece, după cum precizează Debreczeni, sub tencuială poate fi zărită o zidărie frumoasă, realizată din blocuri fasonate de piatră. Din cele amintite probabil s-au realizat doar cele mai urgente lucrări.


Descrierea edificiului

Biserica reformată din Sfăraş se situează în partea de sud a satului, pe un mic promontoriu. La sud-vest de edificiu se află o clopotniţă cu o structură din lemn, tipic secolului al XVIII-lea, aşezat pe un soclu construit din câteva şiruri de piatră fasonată. În clopotniţă se păstrează un clopot din anul 1475, decorat cu o inscripţie cu minuscule gotice: Ad honorem sp(iritu)s sanctus a(nno) d(omini) mcccclxxv.

 

Biserica se compune dintr-o navă dreptunghiulară, un cor cu închidere poligonală şi un portic din cărămidă, adosat ulterior faţadei sudice. Nava şi corul sunt ranforţate la colţuri cu contraforturi cu trepte, dispuse în diagonală, acoperite cu plăci din calcar.

 

Faţada de vest, încoronată de un fronton triunghiular ascuţit, este străpunsă de un singur gol, aflat în axa centrală. Deschiderea este o poartă de intrare dreptunghiulară, prevăzută cu un ancadrament realizat din trei blocuri de piatră robuste, cu colţurile teşite. Canatul porţii este o piesă tipică secolului al XVIII-lea, prelucrată manual, cu urme de pictură, reprezentând o tulpină de floare, încadrată de un cadru arhitectural.

 

Faţada de sud a bisericii este articulată de o fereastră mică dreptunghiulară şi de o fereastră de dimensiuni reduse, cu închidere semicirculară. Corul este articulat de câte o fereastră cu închidere semicirculară, pe latura de est şi de sud.

 

Portalul de sud a bisericii poate fi accesat prin portic. Portalul cu închidere dreptunghiulară, acoperit de multiple straturi de văruială, este decorat cu un scut gol şi cu o profilatură cu syma, tipică renaşterii, întoarsă spre interior. Arhitrava portalului este mai subţire ca portanţii, şi este decorată cu un profil de semibaghetă. Este posibil, ca fragmentul de ancadrament aflat azi pe podeaua navei, cu profilatută similară cu portanţii portalului sudic, era parte componentă a arhitravei originale, schimbat probabil în urma deteriorării. Fragmentul este decorat cu o inscripţie în limba latină, incizată cu maiuscule renascentiste: „[...]e vs(?) Maria”. Deasupra portalului, în şarpanta porticului a fost înzidit cel de-al doilea fragment profilat al arhitravei originale. Canatul porţii este decorat cu două câmpuri cu motive florale reprezentative pentru stilul fraţilor Umling, János şi Lőrinc. Sub stratul de vopsea se conturează câteva motive dintr-o decoraţie mai veche, reprezentând un buchet de flor ce răsare dintr-un ulcior, caracteristic stilului bătrânului Lőrinc Umling, tatăl celor amintiţi. Pe latura exterioară a canatului se află o inscripţie vopsită: Eszt az Ajtott Renovaltatta Isten Di/tsőségére Őreg Kudor Márton: 1790 / 3 dik (...) Juli.

 

Atât nava cât şi corul sunt acoperite cu tavan casetat pictat. Fragmentele de console din cor, precum şi fragmentul unei chei de boltă simple, circulară, ce mai păstrază pornirile nervurilor, mărturisesc faptul, că iniţial corul a fost acoperit cu boltă cu nervuri, sprijinită pe console. În navă nu se păstrează urme ce ar indica o altă structură orizontală, decât tavanul plat. Tavanul compus din 56+12 casete a fost realizat conform inscripţiei în anul 1750, de către tâmplarul Lőrinc Umlig. Cealaltă casetă inscripţioantă conţine un citat din Biblie.

 

Modul de compunere şi de desen, cu linii şi compoziţii rigide, cu detalii foarte amănunţite, precise sunt caracteristice lucrărilor timpurii ale tâmplarului. În ceea ce priveşte cromatica, culorile dominante sunt roşul, negrul, galbenul şi verdele. Chenarele casetelor sunt decorate cu motivul caracteristic lucrărilor meşterului, decorul în formă de solzi de peşte. Casetele tavanului sunt decorate cu diferite ornamente, motive tipice artei renaşterii târzii transilvane, formulate într-o maniera barocă, cum sunt următoarele: rozete, cununi de lauri, flori de acant, rodii şi motivul buchetelor de flori aşezate în ulcioare. Pe lângă reprezentările vegetele întâlnim şi câteva reprezentări zoomorfe şi antropomorfe, de calitate mai slabă, cum ar fi pelicanul ce-şi hrăneşte puii cu propria sânge, şarpele cu mărul pomului vieţii, simbolizând păcatul Evei, păsări, cocor, soarele şi luna, precum şi vulturul bicefal, simbolizându-l pe Hristos. Una dintre reprezentările foarte caracteristice meşterului este imaginea păsărilor negri, ciugulind struguri. Această imagine, de origine medievală, reprezintă sângele lui Hristos, ca dorinţa pentru mântuire. Originea reprezentărilor zoomorfe ale tavanului, asemănător celorlalte tavane casetate din regiunea Călata, realizate de familia Umling, provine cu siguranţă din iconografia protestantă. Importanţa reprezentărilor din Călata, în contradicţie cu cele din Sălaj, Bihor sau din Câmpia Transilvană, tipice pentru numeroasele reprezentări figurative, constă în preluarea şi dezvoltarea ornameticii renascentise.
Parapetul tribunei vestice, compus din şase casete, datează tot din anul 1750, fiind realizat de către acelaşi meşter tâmplar, Lőrinc Umling senior. Casetele de la margini sunt decorate cu câte o compoziţie organizată în jurul unei linii spiralate. Caseta a doua şi a cincea conţine câte o floare de acant, încadrat de un cerc. Pe casetele centrale apare imaginea unui buchet compus din lalele şi bujori, încadrate de un cadru arhitectonic. Cornişa profilată a parapetului este accentuată cu un şir de denticuli. În friza parapetului se află o inscripţie pictată, ce conţine două citate din Biblie.

 

Parapetul tribunei estice a fost realizat probabil în anul 1790, când majoritatea pieselor de mobilier au fost repictate de către fiii meşterului. Casetele de la margini sunt ornametate cu câte un buchet de flori aşezate într-o vază, compoziţia fiind încadrată de un chenar decorat cu motivul “solzilor de peşte”. Caseta a doua şi a patra conţine inscripţia ce datează revopsirea tribunei: Anno 1790. Die 24 Junii. Chenarul acestora este decorat cu garoafe şi alte flori, vopsite pe un fundal de culoare verde închis. În centrul casetelor apare imaginea unor buchete de flori, aşezate în ulcioare, încadrate de un cadru arhitectonic. Deasupra câmpurilor se află inscripţii referitoare la cei care au contribuit la renovarea bisericii. În urma instalării orgii în anul 1849, casetele centrale au fost scoase, locul acestora fiind preluat de dulapul orgii.

 

Una dintre cele mai valoroase piese de mobilier ale bisericii este amvonul poligonal pictat, confecţionat din lemn. Deşi nu este prevăzut de vreo inscripţie ce ne-ar putea dezvălui meşterul şi perioada realizării acestuia, modul de compunere şi desenul motivelor ne trimit la bătrânul Umling. Caseta dinspre vest a parapetului amvonului este decorată cu un buchet compus din ramuri cu boboci şi lalele de tip occidental, încadrate de un cadru arhitectonic. Celelalte casete sunt divizate în câte două casete mai mici, fiind umplute cu reprezentarea unor rodii stilizate, din care răsar vrejurile cu linii arcuite, decorate cu lalele, boboci şi bujori. Sub cornişa profilată a parapetului poate fi citit un alt citat din Biblie. Pe parapetul scării amvonului apare imaginea pictată a unui înger cu un corn. În mâna stângă a îngerului se află o carte deschisă, ce conţine următoarea inscripţie: Az Urnak beszédit halgas/sátok (Ascultaţi vorbele lui Dumnezeu), iar deasupra acestei imagini: Arch/ angyal. Sub stratul de pictură superioară se conturează un desen mai vechi, realizat probabil de către Lőrinc Umling senior.

 

Coronamentul amvonului este deasemenea octogonal, ornamentat cu statuia pelicanului hrânindu-şi puii, aşezat pe un şir de volute dispuse radial. Spaţiile dintre volute sunt umplute cu mici frontoane ornamentate cu lalele şi bujori. Pe latura exterioară a coronamentului se află un citat din Biblie, pecum şi anul realizării coronamentului, 1750.

 

Masa Domnului, puşculiţa şi tabla psalmurilor au fost realizate deasemenea în anul 1750, de către Lőrinc Umling sr. Toate cele trei piese sunt prevăzute cu inscripţii ce comemorează renovarea acestora de către fraţii Umling. Doar Masa Domnului este unica piesă care şi-a păstrat decorul original cu lalele. Inscripţia tablei psalmului evocă renovarea acesteia în anul 1790 cu sprijinul lui István Andor(?).
Parapetele băncilor au fost decorate de către tânării tâmplari cu un motiv preluat de la tatăl lor, buchetul de flori ce răsare dintr-un ulcior, fiind redate într-o manieră simplificată. Pe partea laterală a băncilor se mai păstrează doar fragmente ale unor reprezentări zoomorfe şi vegetale, cum ar fi veveriţa, barza, narcise şi flori simple, cu cinci petale.

 

Parapetele băncilor din cor sunt prevăzute cu o inscripţie ce ne dezvăluie anul realizării acestora, precum numele persoanelor care le-au comandat:
Az Ur Isten Ditsőségére Tsináltatta Az Farnasi Ref(ormáta) / Ecc(lézsia) a maga Költségével a Mester, és a Gyer / mekei Számára a Kart: a Templomba Valo Székekel Együt. Tiszteletes Pr. Máté István uram Idejében. Ku / rátor Pataki Ferentz. egyházfi Kudor Ferentz / SzorgalmatoSságok által: An(n)o 1790: Die 24ta Juni. (Au fost realizate pentru gloria Domnului din cheltuiala proprie a parohiei reformate din Sfăraş, pentru meşterul şi copiii săi, în perioada preotului István Máté, a curatotului Ferentz Pataki şi a membrului parohiei Ferentz Kudor, la data de 24 iunie 1790).

 

Monumentul funerar al lui Ioan Veres din Sfăraş, realizat în anul 1510, este alipit de latura de sud al arcului de triumf. Monumentul funerar prezintă un exemplu interesant al interferenţei motivelor gotice cu cele renascentiste. Câmpul adâncit al monumentului, încadrat de un chenar inscripţionat, este divizat în trei registre. Registrul superior prezintă muluri gotice, cel central un scut gol, iar cel inferior o rozetă tipică stilului renascentist. Scutul gol probabil era decorat iniţial cu imaginea pictată a blazonului familiei, reprezentând un cerb, în mod similar tuturor familiilor ce se trag din familia Mikola. Inscripţia incizată în limba latină, cu caractere anticva, în chenarul monumentului ne dezvăluie numele defunctului şi anul trecerii în nefiinţă: H(a)ec est / tumb(a) egregii viri Johan(n)is Veres cui / anima residet in c(o)elis 1510. (Acest monument funerar este al onorabilului János Veres, al cărui suflet se află în ceruri 1510).

 

Anul incizat este grav deteriorat, fiind descrifrat în lucrările de specialitate în mai multe feluri: în lucrarea lui Vincze Bunyitay apare anul 1500, iar la Jolán Balogh anul 1510. La data de 20 aprilie 1513 documentele pomenesc de un János Farnosi Veres, care, probabil, era fiul celui defunct.


Bibliografie selectivă
Balogh Jolán, Az erdélyi renaissance, vol. I, Cluj,1943, pp. 35/8, 205/62, 226–227.
Bunyitay Vincze, A váradi püspökség története, III. Oradea 1884, 407–408, tabel XXIII.
Csánki Dezső, Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában, Budapesta, 1913, pp. 264, 266, 349.
Entz Géza, Erdély építészete a 14–16. században, Cluj, 1996, pp. 133, 144, 215, 284–285, 529.
Ferencz Miklós, A farnasi református egyház története, Cluj,1961 (manuscris).
Györffy György, Az Árpád-kori Magyarország történelmi földrajza, vol. I. Budapesta, 1963, p. 616.
Jankó János, Kalotaszeg magyar népe, Budapesta, 1892, pp. 60–61.
Kelemen Lajos, Művészettörténeti tanulmányok, vol. I. Red. B. Nagy Margit, Cluj, 1977. p. 212.
Kiss Margit–Lángi József – Mihály Ferenc: „Virágozódott ...Anno”. Az Umlingok Kalotaszegen. Budapest, 2007. pp. 72–74.
Névkönyv az erdélyi református anyaszentegygyház számára, Cluj,1872, XV. pp. 6–8.
Tombor Ilona, Magyarországi festett famennyezetek és rokonemlékek a XV–XIX. századból, Budapesta, 1968, p. 125.
Vătăşianu, Virgil, Istoria artei feudale în ţările române, Bucareşti, 1957, p. 539, 740.


Discuţie