Viaţa literară şi culturală maghiară din Şimleu Silvaniei până în anul 1989

Publicare: 2010-11-25
Autor: PAPP Béla

Descrierea articolului



Renumitele vestigii arheologice descoperite aici în 1797, respectiv în 1889, atestă bogăţia regilor gepizi care au trăit pe aceste meleaguri între secolele III-IX. Prima atestare documentară a localităţii datează din anul 1251, istoria sa medievală împletindu-se cu trecutul secular al familiei Báthory care şi-a făcut apariţia aici în 1351, familie de la care oraşul a obţinut primele sale privilegii în 1577. Dovezile materiale ale renumelui familiei, păstrate până în zilele noastre, sunt ruinele de pe dealul cetăţii şi castelul în ruine situat în centrul oraşului; cel mai marcant descendent al familiei este István Báthory (botezat aici, în 1532, în biserica romano-catolică construită în stilul goticului târziu), cel care de la scaunul de principe al Transilvaniei a ajuns pe tronul Poloniei. Începând cu secolul al XVI-lea, oraşul a devenit centru domenial, apoi administrativ, reşedinţa comitatului Crasna. În 1671 a fost transferat aici tribunalul, în 1772 curtea de apel, iar din 1719 oraşul avea serviciu poştal. În 1660 a fost devastat de trupe de tâlhari tătari; în decembrie 1848 aici a preluat generalul Bem comandamentul oastei ardelene de la colonelul János Czecz şi a pornit în campania ardeleană de primăvară. Dezvoltarea economică a oraşului nu a fost niciodată spectaculoasă, deşi structura socială a fost nuanţată încă din secolul al XVIII-lea de meseriaşi şi negustori respectiv, reşedinţă de comitat fiind, de funcţionari şi burghezi, aceste pături sociale dezvoltându-se alături de populaţia de bază care s-a îndeletnicit cu agricultură şi viticultură. În 1850 aproape 70% din populaţie era de naţionalitate maghiară, în 1910 ponderea lor a atins 87,6%, iar la începutul anilor 1930 acest număr a scăzut la 52,3%, azi ajungând la doar 24,8%. Totuşi, comunitatea maghiară încearcă să-şi păstreze identitatea şi îşi cultivă intens tradiţiile.


Datele din secolul al XIX-lea despre viaţa culturală maghiară din Şimleu Silvaniei sunt destul de incerte. Asociaţia Cazinou [Kaszinó Egylet] a oraşului a luat fiinţă probabil încă din anii 1870 şi nu mult mai târziu a apărut Cercul de Lectură al Burghezilor [Polgári Olvasókör] şi Cercul de Lectură al Meşteşugarilor [Iparos Olvasó-Egyesület]. Însă în anul 1930 Anuarul Maghiar Ardelean [Erdélyi Magyar Évkönyv] nu a reuşit să obţină date despre funcţionarea niciuneia dintre aceste grupări. Toate cele trei dispuneau de bibliotecă proprie, soarta acestora fiind de asemenea necunoscută după schimbarea guvernării în 1918. Renumita bibliotecă a ordinii minoriţilor avea o colecţie de peste 600 volume şi a fost întemeiată în anul 1735; despre ea ştim doar că „a pierit cu desăvârşire" la sfârşitul Primului Război Mondial. Biblioteca profesorilor şi cea a tineretului, găzduite de Gimnaziul romano-catolic de fete înfiinţat în 1912, au supravieţuit schimbării, au fost însă distruse la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.


În perioada cuprinsă între 1883 şi sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, istoricul presei locale este caracterizat de continuitate. A fost lansată şi publicată până în iulie 1944 revista săptămânală socială şi politică intitulată Szilágy-Somlyó [Şimleu-Silvaniei], fondată de către László Nagy; în afară de aceasta Comunitatea Religioasă Baptistă Maghiară a mai editat între anii 1925-1947 revista lunară intitulată Az Igazság Tanúja [Martorul adevărului]. A existat o tentativă de a scoate şi o revistă studenţească (Szilágy¬somlyói Diák [Studentul din Şimleu Silvaniei], 1918), însă Şimleu Silvaniei avea de aşteptat circa jumătate de secol până să se ivească noi încercări care să ducă mai departe această iniţiativă.


Până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi chiar şi după acesta, oraşul se mândrea pentru un scurt timp cu o industrie tipografică dezvoltată: Tipografia Bölöni, înfiinţată în 1883. Aici se găseau patru dintre cele opt tipografii luate în evidenţă în Sălaj: alături de tipografia Bölöni, devenită ulterior Tipografia Lázár, amintim Tipografia Heimlich care a tipărit cărţi în limba maghiară, ebraică şi română, tipografia maghiaro-ebraică Globus şi tipografia maghiaro-română Victoria. Pierirea acestora a început încă din timpul deportării evreilor în anul 1944 şi a culminat cu naţionalizarea din 1948, drept urmare oraşul a rămas fără nicio tipografie. Şi acest lucru ar putea explica de ce din deceniile cuprinse între 1948-1989 avem cunoştinţe doar despre o foaie studenţească efemeră (Diákélet [Viaţa Studenţească] 1960) şi o revistă de liceu cu apariţii sporadice (Condeie Sălăjene - Szilágysági Tollak 1969-1980).
Datorită tipografiilor şi publicaţiilor de limbă maghiară tipărite de acestea, puterea de atracţie spirituală a oraşului a fost - îndeosebi în perioada interbelică - mai semnificativă. Aici au fost tipărite publicaţiile Margittai Újság [Ziarul de Marghita], Ifjú Erdély [Ardealul tânăr], revista lunară romano-catolică de educaţie religioasă intitulată Rózsaeső [Ploaia de trandafiri] şi 37 de cărţi în limba maghiară între anii 1919-1940. Cea mai mare pondere o aveau lucrările religioase reformate (volumele lui Jenő Horváth, Lajos Imre, Géza Kádár, István Kecskeméthy, Dezső László, Géza Sipos, Calendarul reformat sălăjean pentru anul 1929), acestea au ajuns la tipografia din Şimleu prin intermediul pastorului zălăuan Géza Kádár. Aici au apărut şi operele mai multor autori sălăjeni: numeroase cărţi semnate de Imre Szalacsy Rácy (Ibolyák [Viorele] 1924; Kurucok nagy napjai [Zilele măreţe ale curuţilor] 1925; A nagykorú [Majorul] 1926), nuvelele scriitoarei Ilona Jancsó (1925), poeziile lui István Kádár, Vince Maksay, László Nikola¬jevics, respectiv Ferenc Soltész (Napsugár [Rază de soare] 1925; Térjetek meg [Căiţi-vă] 1926; Őszi álmok [Vise de toamnă] 1928; Az édesanya [Mama] 1927), romanul lui László Jakab (Összetört életek [Vieţi spulberate] 1928) şi o antologie redactată de acesta din urmă (Povestiri - de vechi scriitori sălăjeni 1938), un volum al lui Bálint Bölöny (Régi nóták [Cântece vechi] 1930).


Viaţa spirituală maghiară din Şimleu Silvaniei a fost îmbogăţită de serata literară susţinută în oraş cu prilejul călătoriei întreprinse în Sălaj între 10-19 mai 1928 împreună cu „fiii săi" de Elek Bendek, întors acasă după Trianon (Jenő Szentimrei, József Nyírő, Áron Tamási, János Bartalis şi Sándor Kacsó au citi pasaje din operele lor, Dénes György a recitat poezii, Zsizsi Ferenczy a interpretat cântece Bartók şi Kodály). Aici a trăit o perioadă Ágnes Erdélyi (1914-1944), poet şi ziarist, sora vitregă a lui Miklós Radnóti; Radnóti însuşi a trecut pe aici în 1942, aflându-se în permisie de la detaşamentul de muncă forţată, atunci l-a vizitat pe prietenul său, medicul Miklós Kun care lucra în spital purtând pe piept steaua galbenă. În jurnalul său de atunci a vorbit cu vorbe calde despre „orăşelul cu aspect de oraş" adăpostit la „poalele marelui munte negru", „sub Muntele Măgura acoperit de viţă-de-vie".


Cântarea are o tradiţie bogată în oraş. Primele grupări ale meşteşugarilor, doar ocazionale pe atunci, s-au constituit chiar la începutul anilor 1900, din acestea luând fiinţă în 1910, sub conducerea lui József Udvari, primul ansamblu coral cu 36 membri, clădit pe reguli de funcţionare. Pierderile suferite în Războiul Mondial şi schimbările ce au urmat după acesta au impus reorganizarea (au rămas doar 8-10 membri ai corului iniţial), iar noul ansamblu coral s-a prezentat din anul 1922 cu succes la concursuri naţionale. În 1930, cu ocazia sărbătoririi a 20 ani de existenţă, au sfinţit chiar şi un steag. La sfârşitul anilor 1920 au luat fiinţă şi coruri confesionale: corul mixt al Bisericii Romano-Catolice sub conducerea maicii Barbara Kozma M., corul reformat de bărbaţi sub conducerea lui Pál Kelemen. După cel de-al Doilea Război Mondial, acestea au încetat să mai funcţioneze, în schimb a luat viaţă corul cooperativelor meşteşugăreşti de producţie (1949-1951) şi corul lucrătorilor din învăţământ (1949), ambele fiind conduse de către dirijorul Zoltán Orsós. De aici a pornit cariera a doi excepţionali cântăreţi de operă din Cluj (László Veress şi Zoltán Veress). După 1948 cântarea în limba maghiară s-a restrâns, desfăşurându-se doar în şcoli (dirijorii corurilor şcolare de atunci au fost Mária Kicsid şi Bálint Barkász). Un rol deosebit a avut în viaţa muzicală a oraşului sora franciscană Barbara Kozma (Sinzinger) M. care - profesoară de muzică fiind - a organizat coruri, a întemeiat şcoală de muzică, a reuşit să înrădăcineze cântecul coral de cameră şi a trezit interesul multora pentru muzica clasică. Iniţiativele ei au contribuit la cariera unor artişti ca Endre Láng, devenit cântăreţ la New York, compozitorul şi dirijorul József Birtalan care a lucrat la Târgu-Mureş şi dirijorul Lajos Boros. Tot de numele ei se leagă şi ridicarea casei de cultură a oraşului.


Interesul manifestat faţă de teatru datează încă din epoca paşoptistă. Primul şi cel mai vechi afiş de teatru păstrat din Şimleu Silvaniei datează din anul 1833 şi prezintă spectacolul trupei de teatru condusă de Alajos Pozsonyi. Multe trupe au revenit în oraş şi mai târziu, astfel că publicul a avut şansa de a aplauda numeroase spectacole: în 1884 a fost prezentată opera Bánk bán, în 1887 Intrigă şi iubire şi Tragedia omului [Az ember tragédiája], în 1903 Azilul de noapte. În 1893 trupa lui Gyula Zoltán a adus în oraş un bogat program clasic: au fost prezentate Othello, Hamlet, Banul Bánk [Bánk bán], în cel din urmă rolul principal fiind interpretat de către Gyula E. Kovács. În perioada interbelică s-au rărit reprezentaţiile trupelor de teatru, schimbare ce s-a produs doar între anii 1940-1944, perioadă în care au susţinut spectacole, chiar de mai multe ori pe an, trupele conduse de către Károly Jódy, apoi cea condusă de Márton Szabó Hangya. Acest belşug neaşteptat a luat sfârşit odată cu izbucnirea războiului. În luna iunie a anului 1945 a mai poposit în oraş trupa lui Dénes Buda (a prezentat Contesa Mariţa [Marica grófnő], Magnatul Miska [Mágnás Miska], János viteazul [János vitéz]), însă în deceniile următoare abia au mai venit trupe de teatru să susţină spectacole la poalele muntelui Măgura.


La fel ca şi pentru muzică, la Şimleu Silvaniei s-a manifestat un mare interes pentru teatrul amator. În colecţia de afişe de teatru a Bibliotecii Naţionale Széchényi sunt păstrate afişele a 150 spectacole de teatru susţinute de amatori locali până la sfârşitul Primului Război Mondial; mai târziu interesul se reaprinde la începutul anilor 50, atunci când amatori înflăcăraţi au pus în scenă piese precum Gül Baba, Răpirea sabinelor [A szabin nők elrablása], Scaunul magic [Bűvös szék]. În perioada următoare au fost permise însă doar spectacole de brigadă artistică de agitaţie, ceea ce a dus la sfărâmarea acestei trupe entuziaste.


Locul spectacolelor de teatru a fost luat mai târziu de manifestările Cercului Literar Ady Endre (organizaţie cu viaţă scurtă), la acestea participând şi artişti clujeni (Éva Balogh, Júlia Bereczki). Începând cu anii 60, viaţa culturală maghiară din Şimleu Silvaniei s-a restrâns, fiind forţată să se desfăşoare între pereţii şcolilor. Atunci a ajuns să fie apreciat rolul cercului literar maghiar din cadrul Liceului Teoretic Simion Bărnuţiu, la invitaţia căruia au sosit în oraş scriitori şi poeţi (János Bartalis, József Hor¬nyák, Sándor Kányádi, László Király, Zoltán Köntös-Szabó, Lajos Létay, Péter Marosi, Gyula Szabó, István Szilágyi), artişti interpreţi (Zoltán Banner, Vilmos Varga) de renume. Sub îndrumarea profesorului de limbă şi literatură maghiară Béla Papp, amatorii cercului literar au pus în scenă şi montaje literare, în 1973 cu ocazia aniversării a 150 de ani de la naşterea lui Sándor Petőfi, iar în 1977 la centenarul naşterii lui Endre Ady. Aceste spectacole au fost prezentate şi în satele din împrejurimi (Boghiş, Carastelec, Camăr, Nuşfalău, Şărmăşag, Zăuan).


Peisajul de la poalele Muntelui Măgura a inspirat şi mulţi artişti plastici. De aici a pornit la drum pictorul Levente Fodor din Los Angeles, graficianul, pictorul şi artistul fotograf Edit Finta, pictorul Dorián Szász, pictorul György Katona din Pápa este de asemenea legat de Şimleu Silvaniei, picturile lui redau cel mai bine atmosfera veche a oraşului. În Şimleu Silvaniei trăiesc numeroşi artişti plastici amatori: juristul Breban Mircea, medicul stomatolog Attila Hajdu, profesorul Károly Sallay, artistul fotograf János Vida.
Printre fiii şi fiicele oraşului se numără numeroase personalităţi de seamă. Doar familia Báthory a dat Transilvaniei cinci principi, dar aici s-au născut şi scriitorul Károly P. Szathmári, Ferenc Gáspár (1862-1923), György Bölöni (1882-1959), prietenul şi biograful lui Ady, medicul Lajos Mártonfi (1857-1908), Ádám Berényi, profesor de economie în cadrul universităţii din Cluj (1922-1993), Miklós Nyiszli (1901-1956), medicul scriitor care a scris despre ororile de la Auschwitz. Aici se petrece acţiunea romanului Koppantó (1979) de Zsolt Mester, inspirat din experienţele trăite în copilărie.



Bibliografie selectivă



Dr. V. Szabó Lajos: A szilágysomlyói dalkör története. Szilágysomlyó 1930. - Benedek Marcell: Naplómat olvasom. Bp. 1965. - Mester Zsolt: Koppantó. Buk. 1979. - Tiparul sălăjean (File de istorie). Zilah 1980. - Papp Béla: Radnóti Miklós Szilágysomlyón. Szi¬lágyság 1994/45; uő: Volt egyszer egy irodalmi kör. Hepehupa 2003/2. - Tóth Miklós: Szi¬lágysomlyó. Kv. 1994. - Joikits Attila: Színházi élet Szilágysomlyón. Szilágyság 1995/38; uő: Kőbe vésett történelem. Turistakalauz. Uo. 2003. - Fejér László: Kis szi¬lágysági sajtótörténet. Művelődés 1997/7-8. - A 750 éves Szilágysomlyó. Szerk. Hajdu Attila. Szilágy¬somlyó 2001. - Dr. Orsós Zoltán: Adalékok a szilágysomlyói kórus történetéhez (kézirat).