Viaţa culturală maghiară a oraşului Odorheiu Secuiesc până în anul 1918

Publicare: 2010-11-26
Autor: HERMANN Gusztáv
Categorie: literatură

Descrierea articolului



Oraşul Odorheiu Secuiesc apare menţionat prima oară în registrul dijmelor papale din anul 1332. În prima jumătate a secolului al XIV-lea a figurat ca centrul protopopiatului Tileagdului. Ca târg este menţionat pentru prima dată în 1448, într-un proces imobiliar. Sigiliul cu stemă l-a primit din partea reginei Izabella în anul 1558. În 1702 István Lakatos îl numeşte „capitala întregii Secuimi".


Începuturile prezenţei sale spirituale pot fi legate de Şcoala medie iezuită întemeiată în anul 1593. Fondatorul şcolii, Gergely Marosvásárhelyi, a fost prima personalitate marcantă a vieţii literare şi ştiinţifice a oraşului. Dintre urmaşii lui s-a distins predicatorul iezuit Mátyás Sámbár, personaj cunoscut al disputelor teologice în perioada Reformei. După izgonirea iezuiţilor, Ordinul Franciscan a preluat sarcina întreţinerii educaţiei şcolare de nivel înalt. În 1916 ordinul a înfiinţat pentru educarea generaţilor viitoare institutul de învăţământ Collegium Seraphicum, de care se leagă de asemenea activitatea mai multor preoţi-profesori erudiţi. În secolul al XVIII-lea, la Liceul Romano-Catolic au predat istoricul şi traducătorul literar Mózes Lestyán, precum şi lingvistul-poet János Nagy Keresztély, iar în prima jumătate a secolului al XX-lea, poetul şi traducătorul literar Ferenc Szemlér senior. Dintre superiorii Ordinului Franciscan, trebuie amintită activitatea părinţilor Fortunát Boros şi Leonárd Trefán.

Şcoala reformată cu rang de liceu a oraşului a fost întemeiată în anul 1670 de către contele János Bethlen, cancelarul principelui Mihály Apafi. Dintre profesorii şcolii s-au distins János Szatmári Pap şi István Tolnai în secolul al XVII-lea, iar mai târziu Gergely Baczkamadarasi Kis, care a construit clădirea veche a colegiului, fiind şi autorul mai multor opere religioase şi întemeietorul primului cor al liceului. Aici au predat naturalistul József Benkő, autorul lucrării Transsilvania specialis, poetul şi dramaturgul Gyula Mihály Szigethi, fondatorul teatrului şcolii, poetul şi dramaturgul József Magyarósi Szőke.
După compromisul austro-ungar din anul 1867, Odorheiu Secuiesc a început să se dezvolte considerabil (în 1870 numără 4.376 de locuitori, iar în 1910, 10.244 de locuitori), a luat fiinţă şi a treia şcoală renumită a oraşului, Şcoala Reală Superioară de Stat (întemeierea ei se datorează lui József Eötvös, ministrul cultelor şi învăţământului din acea vreme). Şcoala inaugurată în anul 1871 exprima deja prin denumirea ei înclinaţia pentru ştiinţele reale din acea perioadă; cu toate acestea, printre profesori au fost mai mulţi care (până în anul 1919, când statul român a preluat-o şi a transformat-o în şcoală cu predare în limba română) şi-au asumat un rol important în viaţa literară şi ştiinţifică a oraşului: Emil Vajda, istoric literar şi publicist, a condus viaţa muzicală a oraşului timp de cincisprezece ani, dramaturgul Sándor Balázs a avut cele mai mari succese de teatru în timpul şederii sale în Odorheiu Secuiesc şi tot aici a predat timp de un an Dezső Szabó, care a organizat în oraş prima serată literară dedicată poetului Endre Ady. La sfârşitul secolului al XIX-lea au fost înfiinţate noi şcoli: în 1860 Şcoala de Fete Romano-Catolică, în anul 1893 Şcoala Profesională de Ceramică şi Prelucrarea Pietrei (întemeietorul şi directorul acesteia a fost sculptorul Nándor Hargita).


Dintre elevii de renume ai celor trei şcoli menţionate mai înainte pot fi amintiţi: Mihály Cserei, scriitor de memorii şi cronicar al schimbărilor din Ardeal în timpul războiului curuţilor, József Hermányi Dienes, scriitor de anecdote, Dávid Baróti Szabó, renumit poet al iluminismului maghiar, Balázs Orbán, autorul cărţii A Székelyföld leírása [Descrierea Secuimii] şi povestitorul István Petelei. La Odorheiu Secuiesc, în instituţiile de învăţământ, apoi în afara şcolilor, au luat fiinţă acele cercuri de autoperfecţionare, instituţii şi asociaţii culturale care au creat cadrul pentru dezvoltarea talentelor scriitoriceşti şi artistice, precum şi pentru prezentarea rezultatelor ştiinţifice. În anul 1826 s-a format un cerc de lectură alcătuit din comercianţi. Pentru înfiinţarea asociaţiilor, perioada de după compromisul din 1867 a fost mai favorabilă. În 1868 a luat naştere Asociaţia Corală Secuiască, câştigătoare a numeroase concursuri naţionale de cor, începând din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Dirijorul corului a fost mai întâi Emil Vajda, apoi profesorul de gimnaziu Elek Kiss. În 1894, corul a avut un succes naţional la Fiume (Rijeka de astăzi), iar între anii 1921-1938 a câştigat de patru ori premiul întâi la Concursul Naţional de Cântece al Uniunii Corurilor Maghiare din România. Corul a asigurat un cadru şi pentru actorii amatori: în 1927 a fost pusă în scenă piesa János vitéz [Ion Viteazul] şi opereta Tatárjárás [Invazia tătarilor], mai târziu operetele Leányvásár [Târgul de fete] şi Gróf Rinaldo [Contele Rinaldo]. În 1958, la aniversarea a 90 de ani de la înfiinţare, corul a fost reînviat, de data aceasta în cadrul Casei de Cultură.


În anul 1872 a fost înfiinţat Cercul Cetăţenesc de Lectură care, sub conducerea preşedinţilor Mózes Szakács şi Ferenc Bedő, a funcţionat până în anul 1897. În 1875 s-a format Asociaţia Femeilor, în 1890 Asociaţia de Autoperfecţionare şi Ajutor al Industriaşilor, care au fuzionat în 1897, pentru a alcătuit Societatea Cetăţenească de Autoperfecţionare. în fruntea căreia s-a aflat timp de douăzeci de ani Endre Solymossy. În 1930 societatea număra 795 de membri şi dispunea de o bibliotecă cu peste 2000 de cărţi.


În 1900, Societatea Cetăţenească de Autoperfecţionare şi Ajutor a întemeiat Liceul Liber al muncitorilor industriaşi, în cadrul căreia au ţinut cursuri mulţi specialişti prestigioşi din oraş, printre alţii matematicianul Lajos Dávid, biologul Gáspár Soó, istoricul literar János Hartmann, istoricul Imre Lukinich, matematicianul Adolf Csehély, etnograful Károly Viski, precum şi Dezső Szabó, pe atunci profesor la Şcoala Reală Superioară de Stat. Începând din anul 1911 cursurile au fost adesea combinate cu demonstraţii însoţite de imagini proiectate. În 1913, tot în acest cadru, au început, ca o nouă formă de răspândire a cunoştinţelor, cursurile Gimnaziului Muncitoresc.

Arta dramatică a făcut parte din activitatea didactică şi în şcolile din Odorheiu Secuiesc. Ea se limita, mai ales în cazul gimnaziul catolic, la piese de teatru cu subiect biblic. Prima piesă şcolară cu subiect profan datează din anul 1801, când „theatrum"-ul colegiului a interpretat piesa intitulată Matskási Júlia, adaptată după romanul lui András Dugonics. De asemenea, de la cumpăna secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea ni s-a păstrat piesa scrisă cu umor şi într-un limbaj savuros Rusticus imperans a călugărului franciscan Antal Regináld Szentes, care la sfârşitul anilor 1700 preda la Odorheiu Secuiesc. Începând cu anii 1820 au apărut în Odorheiu Secuiesc şi diferite trupe de teatru ambulant: în 1827, trupa lui Miklós Feleky aduce în oraş o piesă a lui András Dugonics (Báthori Mária), în 1830 trece pe aici trupa condusă de Ferenc Koronkay, în 1837 cea a lui László Szigetváry, iar din anul 1843 avem date despre apariţia pe scena din Odorhei a actriţei Déryné (Róza Széppataki).


După înăbuşirea Revoluţiei de la 1848, în oraşul-mamă al secuilor apar mai rar trupe de teatru profesioniste. În această perioadă a început să prospere arta dramatică amatoare locală. Avem date din 1870 despre spectacole de teatru ale elevilor Colegiului, iar din anul 1871, despre cele ale elevilor Şcolii Reale Superioare de Stat (aceştia au debutat în faţa publicului cu piesele într-un act al scriitorilor Árpád Berczik, Károly Kisfaludy şi Ede Újházi). În 1877 amatorii Societăţii Cetăţeneşti de Autoperfecţionare interpretează comedia Nők az alkotmányban [Femei în constituţie] de Kálmán Tóth, iar mai târziu, în 1892, amatorii Asociaţiei Corale Secuieşti prezintă piesa de teatru A szökött katona [Dezertorul] scrisă de Ede Szigligeti. La începutul secolului al XX-lea spiritul modern se face simţit deja şi în teatrele locale de amatori: alături de Scapin furfangjai [Vicleniile lui Scapin], A sevillai borbély [Bărbierul din Sevilla] şi comedia Történet egy szerencsés emberről [Poveste despre un om norocos] de Anatole France, se joacă şi drama Katonák [Soldaţi] a lui Zoltán Thury.


În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, oraşul este vizitat şi de ansambluri de teatru profesioniste: în 1852 Mihály Pósa, în 1858 Lajos Posonyi, în 1864 Gusztáv Hubay, în 1865 János Follinus. În 1875 Sándor Csóka anunţă abonamente la 12 spectacole. Tot din anul 1875 avem date despre turneul lui Imre Szacsvay, iar din 1877 despre spectacolele trupei lui László Homokay. Până la sfârşitul secolului - pentru a rezolva problemele legate de diversele trupe teatrale - consiliul local a înfiinţat o comisie de reglementare a condiţiilor materiale şi tehnice ale reprezentaţiilor, a repertoriului, care a supravegheat şi nivelul artistic ale spectacolelor.

O instituţie importantă a oraşului Odorheiu Secuiesc este Biblioteca Ştiinţifică formată din fondul bibliotecilor profesorale ale Gimnaziului Superior Romano-Catolic, Colegiului Reformat (ce pot fi datate de la mijlocul anilor 1600), precum şi ale altor şcoli de mare tradiţie din oraş. În materialul provenit din fondul Colegiului se găsesc 3 incunabule şi în jur de 8.300 de cărţi vechi din secolul al XVI-lea, editate în Ungaria sau în străinătate (tipărituri din Amsterdam, Antwerpen, Basel, Geneva, Hanovra, Köln, Londra şi Veneţia). 2.600 de cărţi ale Bibliotecii Ştiinţifice datează din anii 1600-1700, iar 4.500 din secolul al XVIII-lea. Printre obiectele de valoare ale colecţiei se află 245 de cărţi manuscrise (de ex. Transsilvania specialis de József Benkő, Geometria de József Magyarósi Szőke, Rerum Transsylvanicarum de János Bethlen). După 1961 aici au fost transportate şi cele 15.000 de volume din biblioteca profesorală a Gimnaziului Superior Romano-Catolic, printre care şi Codicele din Odorheiu Secuiesc din anii 1526-1528. Colecţia bogată de ziare şi reviste a bibliotecii este o valoroasă sursă pentru cercetările istoriografiei locale.


În Odorheiu Secuiesc, primele date privitoare la încercarea de a înfiinţa un muzeu s-au păstrat din anii 1750-1760, iar din anul 1797 datează un registru care inventariază obiectele (în total 327 de monede şi 901 diferite obiecte) aflate în muzeul deja existent al Colegiului Reformat. Un alt document referitor la existenţa acestei colecţii ne stă la dispoziţie din anul şcolar 1874/1875, când conducerea şcolii decide să-i atribuie o încăpere proprie. În 1900 administraţia locală iniţiază înfiinţarea unui muzeu al comitatului Odorhei, iar în 1902 ia naştere Asociaţia Muzeului, în fruntea căreia este numit ca director Adolf Csehély, cu sarcina de a întemeia muzeul. După moartea lui Csehély, survenită în 1904, această sarcină îi revine lui Károly Molnár, profesor la Şcoala Reală Superioară. Mai târziu, în anul 1908, Asociaţia a dăruit materialul adunat prin donaţii publice (569 de cărţi, 895 de antichităţi şi 35 diverse obiecte) Muzeului Naţional Secuiesc din Sfântu Gheorghe. Între timp, în 1906, se iniţiază şi întemeierea unui muzeu de rechizite şcolare populare, al cărui organizator, Rezső Chalupka, a adunat un material valoros a cărui soartă a rămas însă necunoscută.


După aceste antecedente, doi profesori ai Colegiului Reformat, Rezső Haáz şi András Hoffer, pun bazele muzeului de astăzi, în primul rând prin adunarea unui material etnografic. Rezső Haáz, care din anul 1927 devine profesorul Institutului Pedagogic (succesorul Colegiului), a reuşit de-a lungul anilor, cu ajutorul elevilor, să strângă în colecţia muzeului şcolii un material preţios din domeniul arheologiei, numismaticii, istoriei, ştiinţelor naturii, etnografiei şi artei, pe care el însuşi l-a îmbogăţit cu o serie de desene şi picturi înfăţişând istoria Colegiului şi viaţa şcolară de odinioară.



Bibliografie selectivă



Gönczi Lajos: A székelyudvarhelyi Ref. Kollégium múltja és jelene. Székelyudvarhely 1888. - Vajda Emil: A székelyudvarhelyi m. kir főreáliskola története. Uo. 1893. - Boros Fortunát: A ferencrendiek Székelyudvarhelyen. Székely Közélet 1926/46. - Bányai János: Székelyudvarhely, a székelyek anyavárosa. Székelyudvarhely 1933. - Haáz F. Rezső: A kollégium néprajzi gyűjteménye. Ifjú Erdély 1935/8. - Lévai Lajos (szerk.): A Székely Dalegylet emlékkönyve. Székelyudvarhely 1938. - Biró Lajos: Udvarhely megye jelesei az irodalomban. Uo. é. n. [1939]. - Gellért Géza: A székelyudvarhelyi könyvtár. Könyvtári Szemle 1968/4. - Bogdán László: Közművelődési könyvtár Udvarhelyen. Művelődés 1975/12; uő (szerk.): Emlékkönyv a Székely Dalegylet fennállásának 125. évfordulójára. - Jakó Zsigmond: A székelyudvarhelyi Tudományos Könyvtár története. In: Jakó Zsigmond: Írás, könyv, értelmiség. Buk. 1976. 219-251. - Ferenczi Géza: A Székelyudvarhelyi Múzeum története. Korunk 1984/9. - Vofkori László: Székelyudvarhely. Székelyudvarhely 1991. - Albert Dávid: 400 éves a székelyudvarhelyi Tamási Áron Gimnázium. Uo. 1993. - Derzsy András: A székelyudvarhelyi Szent Miklós plébániatemplom 200 éves története. 1993. Kézirat. - Hermann Gusztáv: Székelyudvarhely művelődéstörténete. Buk. 1993. - Roth Edit: Százéves az Állami Kő- és Agyagipari Szakiskola. Székelyudvarhely 1993. - Zepeczaner Jenő: Székelyudvarhely. Haáz Rezső Múzeum. Uo. 1994. - Orbán Balázs szoboravatás. 1995. febr. 4. Uo. 1995. - M. Hubbes Éva: Székely¬udvarhely nyomdái és kiadványaik. Uo. 1998. - Vofkori György: Székelyudvarhely. Várostörténet képekben. 2. kiad. Kv. 1998. - Tárkányi János (szerk.): Venyige Együttes. 1977-1997. Uo. 1998. - Péter Attila: A székelyudvarhelyi Tamási Áron Gimnázium egykori tanárainak sírjai. 1804-1998. Uo. 1999. - Fülöp Dénes - Osváth Pál: Vasszékely. Mítosz és valóság. Uo. 2001. - Veres Péter: A Haáz Rezső Múzeum Képtára. Uo. 2001 = Múzeumi füzetek. - Szabó-Máthé Ildikó (szerk.): A székelyudvarhelyi pedagógusképzés 75 éve. 1927-2002. Székelyudvarhely 2002. - Haáz Rezső Múzeum. Uo. 2005. - A székelyudvar¬helyi Emlékezés Parkja. Fábián Gyula szövegével, uo. 2006. - Kovács Árpád: A székelyudvarhelyi ferences templom. Uo. 2007. - Novák Károly István: Az emlékező Udvarhely. Uo. 2007.