Pál Péter Domokos (Vardotfalău, 28 iunie 1901 −Budapesta, 19 februarie 1992)

Publicare: 2022-11-23
Autor: TÁNCZOS Vilmos

Descrierea articolului



Pál Péter Domokos este cel mai cunoscut cercetător al grupului etnic al ceangăilor din Moldova, un cărturar cu preocupări vaste, numit metaforic şi „apostolul pribeag al ceangăilor". Creaţia sa este semnificativă deopotrivă în domeniul cercetării muzicii populare vocale şi instrumentale a maghiarilor din Moldova, a etnografiei spirituale şi materiale, a religiozităţii populare, a etnografiei sociale, a istoriei şi istoriei culturii ceangăilor, a demografiei istorice. La fel de semnificativ este şi rolul său în organizarea culturii, în politica educaţională şi viaţa publică.

 

Date biografice


S-a născut în 1901 la Vardotfalău (azi face parte din Şumuleu Ciuc, sat la periferia municipiului Miercurea Ciuc) într-o familie săracă de ţărani. În satul său natal a format încă de mic copil o relaţie strânsă cu franciscanii ardeleni atât de apropiaţi de popor, respectiv cu cultura reprezentată de aceştia (pelerinaj, cântecele populare ale lui Ioan Căianu, etnografia istorică religioasă, obiceiurile populare religioase etc.). A absolvit clasele primare în satul său natal, apoi a fost înscris la gimnaziul romano-catolic din Miercurea Ciuc (succesorul gimnaziului franciscan, transferat în 1911 de la Şumuleu Ciuc), unde limba latină şi cântecul-muzica au fost predate la înalt nivel. După cel de-al patrulea an de gimnaziu şi-a continuat studiile la şcoala normală de învăţători din Şumuleu Ciuc, obţinând în 1919 diploma de dascăl şi cantor. Între timp, din cauza invaziei trupelor româneşti din anul 1916, al doilea an al şcolii normale l-a făcut ca refugiat la Debrecen. Imediat după absolvire a devenit învăţător suplinitor la Cârţa, având o remuneraţie foarte modestă. Timp de un an a efectuat stagiul militar la Orăştie, iar după ce a învăţat limba română la Craiova, a susţinut şi examenul pentru gradul de locotenent. După lăsarea la vatră, a obţinut un post mai bine plătit, cel de cantor al comunei Vulcan, după care s-a înscris la Secţia de matematică-fizică-chimie a institutului pedagogic din Budapesta, având specializarea secundară cântec-muzica. În capitala maghiară şi-a asigurat traiul meditând elevi particulari. În anii de studenţie a participat activ la viaţa organizatorică, culturală a tinerilor refugiaţi din Transilvania. Sub aspectul formării sale concepţional-spirituale s-a dovedit a fi fundamentală influenţa Kodály-Bartók (spre ex. concertele pentru tineret, Psalmus Hungaricus prezentat în premieră în 1923 etc.). După finalizarea studiilor, în 1926 s-a întors la Miercurea Ciuc, unde a ocupat un post de profesor la şcoala normală de învăţători. În toţi aceşti ani, pe lângă activitatea sa profesorală, s-a străduit cu entuziasm să familiarizeze intelectualii cu cultura populară locală, să obţină recunoaşterea tradiţiei populare şi în „cultura înaltă": ca profesor a îmbrăcat costume populare, a organizat reuniunile numite „balul ţesăturilor", a colindat împrejurimile cu coruri de copii, a organizat concursuri de coruri şi expoziţii de artă populară, a publicat carte cu cântece etc. Activitatea sa a incomodat autorităţile, urmând ca după trei ani de activitate la catedră să fie eliberat din funcţie, cu motivarea că statul român nu-i acceptă diploma de profesor obţinută în Ungaria. Atunci, în 1929 a întreprins prima sa călătorie de culegere etnografică la ceangăii din Moldova, urmată în 1931 de cea de-a doua expediţie. Prima dată a parcurs drumul pe bicicletă, a doua oară cu o căruţă cu cai, luând atunci cu el şi un fonograf. Între anii 1930-1933, ca urmare a intervenţiei contelui Gusztáv Károly Majláth, episcopul Transilvaniei, a predat la şcoala normală de învăţători, transferată între timp la Târgu Secuiesc, iar după ce autorităţile i-au interzis definitiv munca la catedră, a fost timp de trei ani cantor în Joseni. În perioada petrecută la Miercurea Ciuc a organizat în ziua de 7 iunie 1931 la Şumuleu Ciuc, alături de alţi intelectuali, prima ediţie a manifestării grandioase numite „Ziua celor o mie fete secuience", având drept scop păstrarea tradiţiei; aceasta a devenit ulterior o sărbătoare anuală, reînviată după 1990. A contribuit activ la colecţionarea fondului muzeistic de la Muzeul Secuiesc al Ciucului: materialul de bază al muzeului de azi a fost constituit din cele 140 obiecte de artă bisericească şi etnografice expuse în 1930, cu ocazia pelerinajului de la Şumuleu Ciuc, de Asociaţia Muzeul Secuiesc al Ciucului (înfiinţată în 1876), sub îndrumarea profesorilor Pál Péter Domokos şi Géza Vámszer, a pictorului Imre Nagy, a dascălului Ferenc Gál şi a altora.

 

În 1935 s-a căsătorit şi în anul următor s-a mutat la Cluj. Întâi a condus secţia de pedagogie a Statusului Romano-catolic, devenind mai apoi inspectorul şcolar al episcopiei. După Dictatul de la Viena (1940) a fost consilierul Consulatului maghiar de la Bucureşti, dar a demisionat din această funcţie din cauza opiniei diferite adoptate în privinţa repatrierii secuilor din Bucovina (a dezaprobat colonizarea lor în Bacica); s-a întors la Cluj, unde a ocupat funcţia de director al şcolii normale de învăţători. În septembrie 1944 s-a refugiat cu familia în Ungaria; bunurile lor lăsate în urmă la Cluj au pierit. A fost întâi funcţionar la Ministerul Educaţiei, apoi la Ministerul Protecţiei Sociale, fiind învestit cu soluţionarea problemelor arzătoare apărute în urma războiului (situaţia invalizilor, a văduvelor şi a orfanilor de război etc.), însă în 1949, chiar de Crăciun, a fost eliberat din funcţie. Timp de doi ani, în 1950 şi 1951, a lucrat ca fermier în localitatea Szárászpuszta din regiunea Dunántúl [„dincolo de Dunăre"], pe moşia unei familii de şvabi colonizaţi acolo, întreţinându-şi în acest fel familia numeroasă rămasă în capitală. Între timp a cules materiale etnografice printre secuii din Bucovina şi ceangăii din Moldova colonizaţi în regiunea Dunántúl, în localităţile Egyházaskozár, Mekényes şi Szárászpuszta. După ce Serviciul Maghiar pentru Securitatea Statului (ÁVO) l-a persecutat sub acuzaţia uneltirii contra sistemului, fiindu-i luate şi pământurile, a lucrat ca muncitor manual: a fost muncitor necalificat la Csepel, pe un şantier de construcţii, apoi a făcut măsurători în regiunea Câmpia Mare a Ungariei pentru lucrările de canalizare. A fost şomer în numeroase rânduri, iar familia lui a trăit în lipsuri. Mai târziu a obţinut la Budapesta un post de profesor la o şcoală generală, apoi, din 1953, la licee (şcoala generală de pe strada Viola, Liceul József Attila, Liceul Kaffka Margit), însă în 1961, când a împlinit 60 ani, a fost trimis la pensie. După pensionare şi până la moartea sa, survenită în 1992, a trăit la Budapesta şi s-a dedicat activităţii ştiinţifice, sintetizând culegerile sale anterioare, datele arhivistice. Ultimul său domiciliu a fost marcat cu o placă comemorativă, cuprinzând un basorelief şi o inscripţie, aşezată pe clădirea de pe Calea Budafoki numărul 10/C.


În ultimii săi ani de viaţă a primit numeroase premii şi distincţii importante (Premiul Bethlen Gábor - 1986; Premiul Széchenyi - 1991; Crucea de Aur pentru Merit a Republicii Ungaria - 1991), iar după moarte i s-au acordat mai multe premii postume (Premiul pentru Patrimoniul Naţional Maghiar - 2002; Premiul pentru Arta Maghiară - 2006).


Pseudonime literare: Áron Páldeák, Ádám Gernyeszeghy.

Activitatea etnografică


În urma primei sale călătorii în Moldova s-a născut opera sa principală, intitulată A moldvai magyarság [Maghiarimea din Moldova], pe care a prelucrat-o şi a completat-o în numeroase rânduri. Cartea a văzut lumina tiparului pentru prima dată în 1931 la Şumuleu Ciuc, în ediţia privată a autorului, fiind tipărită în doar 500 de exemplare la tipografia lui Ferenc Péter, autorul ocupându-se şi de difuzarea ei. A doua ediţie a fost realizată în 1934 la Cluj (Casa de Editură şi Tipografie Gloria) tot în formă de ediţie privată. De data aceasta cartea revăzută şi adăugită a apărut în 1000 de exemplare, purtând subtitlul A csángómagyarok multja és jelene. Hatvannyolc csángómagyar népdal [Trecutul şi prezentul maghiarilor ceangăi. Şaizeci şi opt de cântece populare ale maghiarilor ceangăi]. A treia şi a patra ediţie, identice între ele, îmbogăţite cu completări semnificative, au apărut tot la Cluj în 1941 (Tipografia Gloria), cu subtitlul schimbat: A moldvai magyarság multja és jelene. Százhúsz csángómagyar népdal [Trecutul şi prezentul maghiarimii din Moldova. O sută douăzeci cântece populare ale maghiarilor ceangăi]. Ediţia a cincea, prelucrată într-o importantă măsură, a apărut peste decenii, în anul 1987, la Editura Magvető din Budapesta, Pál Péter Domokos fiind încă în viaţă atunci. Această variantă stă la baza şi celei de-a şasea şi ultime ediţii, cea din 2001 (Budapesta, Editura Fekete Sas), fiind completată cu noi fotografii şi date etnografice provenite din moştenirea literară a autorului decedat în 1992. Această lucrare este monografia problematicii ceangăilor din Moldova, tratată sub aspecte complexe. Conţine studii de sinteză despre istoria maghiarimii din Moldova, date din istoria localităţilor, publică în traducere maghiară mai multe documente cu valoare de sursă istorică din secolele XIII-XIX (scrisori, relatările misionarilor), prezintă datele demografice ale ceangăilor potrivit recensământului populaţiei României din 1930, defalcate pe sate. În capitolul Moldvai útjaim [Drumurile mele prin Moldova] autorul povesteşte despre expediţiile sale de culegere întreprinse în anii 1929 şi 1931 şi publică datele etnografice consemnate. La finalul cărţii se găsesc descrierile detaliate ale unor fenomene etnografice (viflaimul de la Oneşti, cultivarea cânepei în Galbeni, nunta şi pescuitul).


În acord cu calificarea sa de profesor de muzică şi cântec, şi-a îndreptat interesul mai ales către cercetarea cântecului popular şi a muzicii populare. A descoperit mai multe culegeri de cântece în manuscris şi le-a publicat. În 1929 a prezentat în periodicele Zenei Szemle [Cronica Muzicală] şi Irodalomtörténeti Közlemények [Publicaţii de Istoria Literaturii] culegerea de cântece romano-catolice din secolul al XVII-lea, devenită cunoscută sub numele de Csíkcsobotfalvi kézirat [Manuscrisul de la Cioboteni], presupusa variantă premergătoare a renumitei culegeri Cantionale Catholicum (Şumuleu Ciuc, 1676) a lui Ioan Căianu. În acelaşi an a publicat un studiu în anuarul jubiliar al Muzeului Naţional Secuiesc, intitulat A csíki énekeskönyvek [Cărţile de cântece din Ciuc], în care a prezentat alături de manuscrisul de la Cioboteni şi alte culegeri (codicele Benedek Jancsó, culegerea lui Farkas Mihál, codicele Bocskor, cartea cu cântece a lui János Baka). În impozanta sa lucrare de 1520 de pagini, intitulată „... édes hazámnak akartam szolgálni..." [„...dulcea mea patrie am vrut s-o slujesc..."] (1979) a republicat culegerea lui Ioan Căianu, încercând să reconstruiască melodiile originale ale acesteia cu ajutorul notelor muzicale culese de el şi al culegerilor populare. Acest lucru a fost necesar din motivul că ediţiile vechi ale Cantionale Catholicum (1676, 1719, 1806) nu au conţinut note muzicale, s-au făcut doar referiri verbale la melodiile cântecelor populare religioase.


Obiectivul primei sale călătorii în Moldova din anul 1929 a fost, înainte de toate, culegerea cântecelor populare, deoarece Moldova era în acea perioadă o regiune muzicală neexplorată încă. Pe parcursul primei expediţii de culegere a notat cu mâna, la faţa locului, notele muzicale ale melodiilor cântecelor şi baladelor populare, în schimb în timpul celei de-a doua călătorii, din 1931, a utilizat deja fonograful. Melodiile înregistrate au fost notate de Béla Bartók. În urma culegerii muzicii populare, Pál Péter Domokos a ajuns la concluzia că Moldova - alături de regiunile Câmpia Ungariei, Dunántúl, Ungaria de Nord şi Ardeal - trebuie considerată al cincilea dialect muzical independent. Această concepţie a fost acceptată mai târziu şi confirmată cu argumente ştiinţifice de János Jagamas. Pál Péter Domokos a întreţinut relaţii profesionale cu cei mai de seamă etnomuzicologi ai vremii (Bence Szabolcsi, Béla Bartók, Zoltán Kodály, Constantin Brăiloiu etc.). În 1938, cu ocazia Congresului Mondial Euharistic, a organizat călătoria la Budapesta a două familii din Galbeni, ale căror melodii au fost înregistrate pe discuri de gramofon sub îndrumarea lui Béla Bartók în studioul de la Radio Ungaria, în prezenţa unor renumiţi specialişti (Bence Szabolcsi, László Lajtha, Sándor Veress, Péter Balla), acestea fiind publicate în seria „Pátria lemezek" [„Discuri Pátria"]. Rodul culegerilor de teren efectuate în mijlocul ceangăilor din Moldova şi a secuilor din Bucovina, colonizaţi în satele din regiunea Dunántúl, a fost publicat în cele trei volume (1956, 1961, 1991) ale lucrării intitulate Csángó népzene [Muzica populară a ceangăilor]; melodiile cântecelor au fost notate de Benjamin Rajeczky, iar la pregătirea editării au colaborat şi Mária Domokos şi Katalin Paksa. Pál Péter Domokos a publicat mai multe studii de etnomuzicologie în diverse reviste de specialitate şi culegeri, în care a prezentat şi dansuri, probleme legate de ritm, sursele muzicii de dans instrumentale din secolul al XVIII-lea.


Toată viaţa s-a preocupat de personalităţile marcante ale intelectualităţii romano-catolice maghiare din Transilvania. În monumentala sa lucrare intitulată „... édes hazámnak akartam szolgálni...", alături de portretul lui Ioan Căianu l-a schiţat şi pe cel al preotului şi omului de ştiinţă Ince János Petrás, culegător al folclorului ceangăilor din Moldova; a publicat scrisorile acestuia, tratatele despre ceangăii din Moldova (dintre care cel mai important este cel intitulat Feleletek [Răspunsuri], apărut în 1841 ca răspuns la întrebările formulate de Gábor Döbrentei, secretarul Academiei), cântecele populare, ghicitorile, date despre limbajul popular culese de acesta, descrierile de obiceiuri etc. În urma strânsei relaţii amicale şi profesionale cu episcopul Áron Márton s-a născut monografia personală intitulată Rendületlenül... [Neclintit...] (Sândominic 1989).


În timpul anilor petrecuţi în Ciuc şi la Cluj a publicat în diverse reviste ardelene (Csíki Lapok, Csíki Néplap, Ellenzék, Erdély, Erdélyi Iskola, Erdélyi Múzeum, Erdélyi Tudósító, Hitel, Keleti Újság, Magyar Kisebbség, Magyar Lapok, Magyar Nép, Pásztortűz, Székelyföld stb.) numeroase studii şi articole publicistice, pentru popularizarea ştiinţei, pedagogice, despre problemele vieţii cotidiene - lucrări ce ar putea fi de interes pentru etnografie.

 

Opere importante:


A Csíkcsobotfalvi Kájoni Kézirat. Zenei Szemle. (1929) 25-30. (Publicat şi în Irodalomtörténeti Közlemények 1929. 209-214.)
A csíki énekeskönyvek. In: CSUTAK Vilmos (coord.): Emlékkönyv a Székely Nemzeti Múzeum ötvenéves jubileumára. Sepsiszentgyörgy, 1929. 102-112.
A moldvai magyarság. Csíksomlyó, 1931. (ed. a II-a adăugită: Kolozsvár, 1934.; ed. a III-a adăugită: Kolozsvár, 1941.; ed. a IV-a: Kolozsvár, 1942.; ed. a V-a revizuită: Budapest, 1987.; 6. kiad.: Budapest, 2001.)
A „tekenyőgordon". Ethnographia XLV. (1934) 184-185.
A moldvai magyarság történeti számadatai. Hitel. (1938) 295-308. (Reeditare neschimbată: Honismeret XIV. (1986) 3. 16-22.)
Mert akkor az idő napkeletre fordul. Ötven csángómagyar népdal. Cluj-Kolozsvár, 1940.
Rezeda. 96 csángómagyar népdal. Budapest, 1953.
Csángó népzene. I-III. Budapest, 1956., 1961., 1991. (coautor: RAJECZKY Benjamin)
Szó- és szólásmagyarázatok. Pogocsál. Magyar Nyelv LV. (1959) 244-249.
Júlia szép leány. Ballada-monográfia. Ethnographia LXX. (1959) 1-3. 13-60.
Szültü. Ethnographia LXXIV. (1963) 278-282.
Dramatizált „Credo" a XV. század első negyedében. Filológiai Közlöny X. (1964) 123-131.
Dies concussionis ovorum. Ethnographia LXXXV. (1974) 2-3. 384-389.
„...édes Hazámnak akartam szolgálni..." KÁJONI János: Cantionale Catholicum. PETRÁS Incze János: Tudósítások. Redactat de Domokos Pál Péter. Szent István Társulat, Budapest, 1979.
Bartók Béla kapcsolata a moldvai csángó magyarokkal. Népdalok, népmesék, népszokások, eredetmondák a magyar nyelvterület legkeletibb részéről. Szent István Társulat, Budapest, 1981.
Az én Erdélyem. Domokos Pál Péter elmondja életét Balogh Júliának. Vita Kiadó, Budapest, 1988.
A moreszka Európában és a magyar nép hagyományaiban. In: Idem: Múltbanéző. Magvető Kiadó, Budapest, 1990. 237-321.



Bibliografie selectivă



ALMÁSI István: Domokos Pál Péter emlékezete. Székelyföld V. (2001) 6. 72-80.
ALMÁSI István: Domokos Pál Péter népzenekutatásának jelentősége. Erdélyi Múzeum LXIII. 2001. 3-4. 144-147. (Reeditat: Idem: A népzene jegyében. Válogatott írások. Kolozsvár, 2009. 74-80.)
BENKEI Ildikó: Mindhalálig Moldva. Domokos Pál Péterről gyermekeivel beszélget Benkei Ildikó. Kairosz Kiadó, Budapest, 2007.
CZINE Mihály: Domokos Pál Péter testamentuma. Honismeret XXIV. (1996) 3. 51-58.
DOMOKOS Mária: Domokos Pál Péter műveinek bibliográfiája. Néprajzi Hírek XXI. (1992) 1-4. 168-173. (Reeditat In: HALÁSZ Péter (coord.): „Megfog vala apóm szokcor kezemtül..." Budapest, 11-15.)
HALÁSZ Péter (coord.): „...Teljes célomat elértem." Domokos Pál Péter születésének századik évfordulója alkalmából rendezett emlékülés előadásai. 2001. április 11. (Csángó Füzetek 4.) Lakatos Demeter Csángómagyar Kulturális Egyesület, Budapest, XXX
HALÁSZ Péter: Domokos Pál Péter királysága. In: HALÁSZ Péter: Nem lehet nyugtunk. Esszék, gondolatok, útirajzok a moldvai magyarokról. Magyar Napló, Budapest, 2004. 291-317.
HALÁSZ Péter: Domokos Pál Péter moldvai útjai. In: Domokos Pál Péter: Moldvai útjaim. Kétnyelvű kiadás. (Bibliotheca Moldaviensis.) Hargita Kiadóhivatal, Csíkszereda, 2005. 5-28.
LACKOVITS Emőke, S.: Emlékezés Domokos Pál Péterre. Néprajzi Hírek XXI. (1992) 1-2. 161-168.
LAJOS Veronika: Más kép - másképp - a népi idegenség megragadása Domokos Pál Péter A moldvai magyarság című művében. Néprajzi Látóhatár XIV. (2005) 1-2. 45-62.
LUKÁCS László: „Domokos Pál Péter, Magyarország királya". Honismeret XXIV. (1996) 3. 58-60. (Reeditat In: POZSONY Ferenc (coord.): Csángósors. Moldvai csángók a változó időkben. Budapest, é. n. [1999]. 155-157.)
OLÁH GÁL Elvira: A moldvai csángómagyarok vándorapostola. Beszélgetés Domokos Pál Péterrel 1990. május havában. Székelyföld II. (1998) 7. 98-108.
SZABÓ T. Attila: Széljegyzetek egy újabb csángó kiadványhoz. Korunk XVI. (1957) 12. 1761-5. (Recenzia vol. I al lucrării Csángó népzene I. kötetéről. Reeditat: Uő: Nyelv és irodalom. Bukarest, 1981. 260-268.)
SZABÓ István: A moldvai magyarság. Domokos Pál Péter könyve. Erdélyi Helikon XIV. (1941) 10. 613-616.
SZENTIMREI Jenő: Könyv a moldvai magyarságról. Erdélyi Helikon V. (1932) 2. 96-100.
SZŐCS János: Domokos Pál Péter Csíkszeredában. Székelyföld V. (2001) 6. 56-69.
TÁNCZOS Vilmos: Nekem nem az a hazám, amit Kádár vagy Rákosi mondott... Interjú Domokos Pál Péterrel. Európai Idő (Sepsiszentgyörgy) (1991) 40. és 41-42. (Reeditat: Székelyföld V. (2001) 6. 43-54.; In: MIRK Szidónia Kata (coord.): Academica Transsylvanica. Beszélgetések erdélyi tudósokkal. Hargita Kiadóhivatal, Csíkszereda, 2007. 403-413.)
VARGYAS Lajos: A 70 esztendős Domokos Pál Péter köszöntése. Ethnographia 83. (1972) 95-98.
VINCZE Sándor: Domokos Pál Péter: A moldvai magyarság. Századok 68. (1934) 250-251
ZÁVODSZKY Levente: A moldvai magyarság. Írta: Domokos Pál Péter. Napkelet XVIII. (1932) 1-12. 211-212.
A hetvenes évek magyar nyelvészei. Pályaképek és önvallomások 11. Domokos Pál Péter. 1901-1992. ELTE, Budapest, 1996.