Înjurătura

Publicare: 2010-11-15
Autor: ALBERT Ernő
Categorie: poezie populară
Sub-categorie: agressiune verbală

Descrierea articolului



Înjurătura este, poate, cea mai răspândită formă de agresiune verbală. Autorii înjurăturilor reacţionează de regulă afectiv, în relaţie cu cineva sau ceva, aruncând cuvinte de ocară - brutale, grosolane, excesive şi nemiloase - în care invocă numele lui Dumnezeu şi al unor sfinţi, alături de expresii obscene. Înjurătura este expresia vehementă a mâniei, a răzbunării, a urii acumulate. Când înjură, oamenii vor să-şi umilească semenii, batjocorindu-le convingerile religioase, părinţii şi rudele, mai ales prin pomenirea părţilor intime ale corpului. Toate aceste atacuri/lovituri lingvistice provoacă supărare, durere, necazuri. Fiind o reacţie impulsivă, înjurătura este o lovitură rapidă şi zdrobitoare, care îl paralizează de-a dreptul pe cel atacat.


În comportamentul omului, înjurătura are origini străvechi, istoria ei începe odată cu formele de exprimare ale popoarelor primitive, care credeau în spiritele rele şi în puterea lor pervertitoare. În general, ajung la înjurătură oamenii care nu-şi pot stăpâni gândurile rele, sau care îşi amestecă dorinţele nefaste cu reprezentări ale credinţei străvechi, animismul, şi care deseori văd în puterea creatoarea a omului nu lucrarea lui Dumnezeu, ci a spiritelor rele.


Cercetările atestă faptul că înjurătura este răspândită peste tot în Europa, dar în forme de exprimare diferite, în funcţie de regiuni. În partea de nord a Europei domină mai ales limbajul urât cu privire la familie şi la strămoşi, în Est, cuvintele şi expresiile legate de religie şi de tainele bisericeşti, iar în Sud, cele care fac aluzie la părţile intime ale corpului.


În privinţa maghiarimii, s-a afirmat deseori că înjurătura este o adevărată caracteristică naţională, care ar confirma agresivitatea acestei naţiuni. Astăzi deja ni se pare o exagerare, deşi, în folosirea frecventă a înjurăturii, nu rămânem în urma popoarelor europene, ba chiar am „valorificat" din plin toate caracteristicile regionale menţionate mai sus. Formele de expresie păstrate sunt legate de limbajul păstorilor nomazi din Asia, însă la cristalizarea lor a contribuit şi istoria zbuciumată cu momentele ei de sacrificiu. Numele lui Dumnezeu este invocat prea uşor alături de variate expresii batjocoritoare şi brutale.


Putem adăuga că rostirea înjurăturii este determinată de mediul în care trăieşte omul, de viaţa lui religioasă, de personalitatea şi constituţia lui psihică, de tradiţiile locului şi de moştenirea generaţiilor anterioare. Unii îi dispreţuiesc pe cei ce înjură şi hulesc; alţii rostesc cuvinte injurioase foarte rar, în situaţii limită, când sunt pradă unor porniri şi dureri sufleteşti sau unui acces de mânie. Există însă şi oameni în comportamentul cărora înjurătura s-a instalat pe de-a-ntregul, ca un reflex cotidian, fără vreun motiv anume. Aceştia sunt consideraţi iresponsabili corupători ai limbii, „poluatorii mediului lingvistic, violatori ai limbii materne ".


Din când în când, unele înjurături îşi modifică conţinutul şi forma de exprimare. În 1736, Péter Apor, analizând răspândirea „înjurăturilor care provoacă mânia meritată a lui Dumnezeu", a abordat şi faptul că, odinioară, bărbaţii, domnii şi cei „din clasele inferioare" înjurau într-un mod mult mai blând. Era suficient dacă ziceau: „Aha, sânge de bestie, fiu de curvă măgăriţă." Iar din gura femeilor era destul să iasă: „Aha, făţarnic, bun de ars, bun de chinuit în foc". Mai nou însă, toţi - bărbaţi, femei, fete, flăcăi - şi peste tot spun „al naibii, drăcie, hunţfut", „dracul să se dea pe bietul tău suflet" etc. Femeile nobile n-au rostit nici măcar cuvântul zău, chiar şi copiilor le-au interzis folosirea acestui cuvânt, pe care preferau să îl înlocuiască cu expresii ca „Eu cu siguranţă nu!", „Aşa este!", „Nu este altfel!", „Adevăr grăiesc!"; iar acum, femeile jură ca soldaţii: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!" La Bicfalău, în 1725, oamenii înjurau într-un hal insuportabil: „Porcul naibii!" În alte locuri foloseau des, în mod ostentativ, cuvântul hunţfut. Astfel, curvă era socotit un cuvânt blând, al dracului şi hunţfut, în schimb, erau considerate expresii mai grave. Tot aşa s-au transformat, cu timpul, şi cuvintele pacoste, franţ, mizerie, naiba.


A fost o perioadă când se considera că răspândirea înjurăturii luase amploare din cauza unor influenţe diverse. Aşa s-a ajuns la credinţa că insultele la adresa lui Dumnezeu afectează regiuni întregi sau chiar întreaga naţiune. Există legi în care se precizează că „înjurături împotriva lui Dumnezeu, nedemne de urechea omului, au început să intre în patria noastră numai de curând". (Pe marginea paginii sunt înscrişi anii 1538 şi 1619) Péter Apor consemna în 1736: „Sigur că, odinioară, când nu existau aceste înjurături oribile care provocă în mod just mânia divină, când nu era nici urmă de ele, dulcea noastră ţară era şi ea binecuvântată de Dumnezeu."


În tabăra de la Solt, Francisc Rákóczi al II-lea a decretat: „...cei care se dedau unei vieţi păgâne şi blestemate sunt o otravă dăunătoare, o pacoste pentru naţiune şi oştile noastre, punând în pericol, prin faptele lor păcătoase, cauza noastră dreaptă..."


În Ardeal, Péter Apor identifică drept cauză a căderii din graţia divină faptul că oamenii au început să înjure: „De când infernala înjurătură împotriva lui Dumnezeu s-a furişat între noi, în ce foamete şi mizerie ai ajuns, gândeşte-te, o, ţară a Ardealului!"; după care continuă: din cauza înjurăturii „ţara noastră duce lipsă de binecuvântarea lui Dumnezeu, şi de aceea nu poate veni peste noi altceva decât năpasta ultimă".


Un punct de vedere pe care îl întâlnim şi la Maria Tereza, în 1761, când a emis un decret cu scopul de a înfrâna înjurătura. Decretul sever a fost justificat prin faptul că Dumnezeu nu-i pedepseşte numai pe cei ce înjură, loviturile sale de avertizare afectează toată regiunea, astfel încât, din cauza invectivelor unor netrebnici, toată comunitatea are de suferit.


Asta înseamnă, totodată, că cel ce înjură încalcă legile bisericii, prin urmare preoţii trebuie să se ocupe de împiedicarea căderii în păcatul înjurăturii şi de mustrarea celor ce se fac vinovaţi. În ajutorul bisericii vine şi puterea lumească, căci şi ea este tot atât de interesată în evitarea primejdiilor şi nenorocirilor pricinuite de cei ce folosesc cuvinte spurcate.


Însemnări de relevanţă istorică: în 955, Simon Kézai a consemnat că Lél şi Bulcsu au fost capturaţi la Regensburg, iar împăratul a ordonat să fie spânzuraţi, căci „este un fapt şi stă scris în cartea cronicilor că au vorbit ireverenţios cu împăratul, înjurându-l cu neruşinare". Maghiarii, în vremea aceea încă păgâni, de bună seamă că îi blestemau pe creştini. Referiri la apucăturile maghiarilor de a înjura găsim şi mai târziu. Andrei I, în decretul său din 1047, interzice blasfemia, hulirea sfinţilor, a preoţilor şi a bisericii, precum şi practicarea credinţei păgâne străbune.


Dramele de controversă religioasă de mai târziu dovedesc de asemenea că în secolul al XVI-lea erau răspândite înjurătura, defăimarea reciprocă, înjosirea adversarului prin sudălmi. Péter Pázmány a polemizat în termeni duri, în timp ce, în anii 1600, s-a luptat pentru restabilirea prestigiului şi a puterii Bisericii Catolice. Din textul său reiese că mai înainte fusese umilit de partenerul de conversaţie, căruia i-a răspuns : „Oare, Alvinczi - întreabă -, te-am numit eu pe tine vreodată porc? Curvă? Vrednic de ţintuit la stâlpul infamiei? Desfrânat? Păcătos notoriu? Tu însă cu trăncăneala asta obraznică ... toate acestea şi mai multe urâţenii vrednice de tine verşi pe mine; ... Capul tău e dovleac şi creierul tău e altceva, dacă tu ai făcut această poezie..." Asemenea lucruri s-au scris şi în Transilvania, unde înjurătura a fost tot atât de răspândită: „De la predicatorii din amvon se puteau auzi multe înjurături" în timpul polemicilor între diferitele confesiuni. Răspândirea înjurăturii e dovedită de faptul că între secolele XVI-XVII , în fond între anii 1538 şi 1697, în Ardeal, două coduri de legi şi opt capitole parlamentare s-au ocupat de pedepsirea celor ce agresau prin înjurături.


Totuşi, trebuie să menţionăm că acestea constituiau probabil numai o mică parte a înjurăturilor folosite în viaţa zilnică, cele mai multe şi mai dure dintre ele nu au fost niciodată consemnate.
Răspândirea înjurăturii în Trei Scaune este dovedită prin faptul că, în 3 ianuarie 1669, nobilii, primarii şi dorobanţii din Scaunele Sepsi, Kézdi şi Orbai au formulat, la întrunirea de la Reci, o hotărâre privitoare la blasfemie, hotărâre pe care au trimis-o şi judecătorilor din sate şi care a fost făcută publică şi de către preoţi, din amvon. În diferite acte procedurale se poate găsi: „oribile injurii hulitoare" (1662), „îl blestema cu înjurături urâte împotriva lui Dumnezeu" (1690). La Hăghig (Trei Scaune), s-a consemnat în 1786: „István Tot înjurând urât ... cu astfel de cuvinte: „Fu ...-ţi sufletul, progenitură de câine, tu ai furat calul pretorului".


Mai târziu, s-a consemnat frecvent că soldaţii şi ofiţerii sunt întotdeauna fruntaşi la înjurături.


Forme de înjurături


Cuvintele injurioase sunt bine cunoscute în limba maghiară, cu toate acestea, pe unele nu le consemnăm, amintim doar cuvântul curvă, ca exemplu: în 1555, paragraful 32 din registrul obiceiurilor secuieşti a stabilit o pedeapsă gravă pentru cazul în care cineva îl înjură pe seamănul său, numindu-l „fiu de curvă". Asemănătoare era expresia „fiu de curvă fără suflet" sau „fiu de curvă măgăriţă", precum şi „sugător de lapte de curvă". În Cluj, în 1673, oamenii îi ocărau pe duşmanii lor cu astfel de cuvinte: „suflet de câine", „curvă cu suflet de bestie".


În limba maghiară, ne-am străduit până astăzi să păstrăm acest cuvânt prin multe alte căi, chiar i-am şi îmbogăţit sensurile prin compuneri de cuvinte. Nu demult un autor, vrând să aprecieze o caracteristică a mass-mediei maghiare, a folosit expresia preacurvirea mediei. Propoziţia suna astfel: „De ani de zile ceva scârţâie în jurul canalului [de televiziune Duna], deşi în perioada preacurvirii şi bulevardizării mediei maghiare - ceea ce, contrar opiniei publice, nu sunt deloc necesare -, Duna TV a fost o excepţie norocoasă".


Drăcia dracului/al naibii


Pentru mult timp, înjurătura „drăcia dracului/al naibii" a fost considerată cel mai grav păcat, fiind sancţionată şi în justiţie. În 1771, la Dej, a fost chemat în judecată cel care înjura cu „drăcia dracului, al naibii". În 1701, la Albiş, Miklós (Nicolae) „venea înjurând, urlând groaznic drăcia dracului/al naibii". Tot la tribunalul din Dej s-a consemnat despre cineva că „înjura cu drăcia dracului...". La Karatna (Trei Scaune), susţine că inculpatul „a înjurat, cu vehemenţă, cu drăcia dracului şi al naibii".


Diavolul


Despre diavol şi faptele sale, precum şi despre apărarea împotriva diavolului, a scris în amănunt Péter Bornemisza, în 1578, în opera lui Ispite diabolice. Concluzia este că tot ce e rău în viaţa omului vine de la diavol. Acela care nu i se opune, ba chiar îi atribuie putere, săvârşeşte un păcat: neagă puterea creatoare a lui Dumnezeu, o atribuie diavolului. Drăcia dracului/al naibii este considerată înjurătură tocmai pentru că se conjugă cu vechile superstiţii ale păgânilor, cu rolul diavolului în creaţie. Următoarele cuvinte şi şiruri de cuvinte se leagă toate de înjurătură, de păcat: drăcia dracului, mama dracului, păstor de turmă de draci, suflet de drac, credincios al diavolului, finul diavolului, născut în patul dracului. Justiţia bisericească şi laică s-a întors împotriva înjurăturii în special atunci când, în secolul al XVI-lea, a pornit un război hotărât împotriva „ereziei".


În literatura populară s-au format şi expresii metaforice, moralizatoare: „Dacă eşti prieten cu dracul, drac trebuie să te faci", „Diavolul nu doarme niciodată", „Om al dracului", „Se fereşte ca diavolul de cruce".


Înjurăturile care îl invocă pe diavol s-au răspândit atât de mult încât, în 1710, la Şumuleu Ciuc s-a hotărât: dacă cineva, indiferent că e bărbat sau femeie, cade în păcatul blasfemiei, rostind cuvintele spurcate „drăcia dracului, mama dracului", acela trebuie să suporte pedeapsă. Într-un caz anume, s-a şi indicat ca acel om care înjură în modul amintit mai sus să primească 25 de lovituri în faţa eparhiei.


Pedepse


Adesea, au fost aplicate pedepse diferite pentru acelaşi păcat, în aceeaşi perioadă, în funcţie de loc şi de judecători. Cu trecerea secolelor, s-a modificat şi aprecierea gravităţii păcatului. În timp ce, cu veacuri în urmă, înjurătura era calificată drept păcat capital, făptaşul fiind pedepsit chiar şi cu moartea, mai târziu păcatul se putea răscumpăra cu bani. Mergând mai departe, în zilele noastre, săvârşitorul faptei se poate aştepta eventual la mâhnirea tăcută, înţelegătoare a opiniei publice, ba, în anturajul său, chiar şi la aplauze pentru francheţea curajoasă.


Lapidarea, moartea


În Lev 24 apare scris că: „fiul femeii israelite a hulit şi a blestemat Numele lui Dumnezeu; de aceea l-au aruncat în temniţă, până va spune Moise ce va porunci Domnul. Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis să-l scoată pe tânărul din tabără şi toată adunarea să-l ucidă cu pietre"; adică „cine va blestema Numele Domnului, va fi pedepsit cu moartea; toată adunarea să-l ucidă cu pietre." Ultima parte spune: „Moise a vorbit copiilor lui Israel; l-au scos afară din tabără pe cel ce hulise şi l-au ucis cu pietre. Copiii lui Israel au făcut după porunca pe care o dăduse lui Moise, Domnul."


În Codul Legilor Ţării Ardealului, în trei volume, la care ne-am referit şi mai înainte, se declară, indicând anii 1538 şi 1619: hulitorii, „dacă într-adevăr merită, să fie pedepsiţi chiar şi cu moartea".
În anul 1670, în satul Coşeni din Trei Scaune - în mod evident, sub influenţa învăţăturilor biblice -, nobilul István Szotyori Nagy a fost condamnat la moarte, fiind judecat ca un hulitor înrăit care scăpase deja de două ori de pedeapsa capitală.


În anii precedenţi, în diferite localităţi ale Ardealului, lapidarea a fost aplicată şi în alte cazuri. În 1638, „numitul János Thoroczkai, fost episcop maghiar din Cluj..., a fost lapidat pentru hulirea lui Hristos". În 1662 s-au înregistrat două cazuri similare. În 1675 s-a hotărât ca „cei care hulesc sufletul, cei care rostesc cuvintele suflet de drac, drăcia dracului şi alte înjurături de acest fel, să fie ucişi cu pietre".
În 1690, locuitorii din Belin, „în timpul refugierii în cetate, aflaţi în nenorocire", au formulat o lege compusă din 17 puncte pentru perioada convieţuirii. Balázs Orbán a afirmat că invazia lui Thököly i-a determinat pe locuitorii satului şi ai împrejurimilor să se refugieze.


În regulamentul amintit s-a prevăzut ca aceluia care rosteşte cuvinte indecente pe seama ofiţerilor sau huleşte şi înjură pe Dumnezeu, să i se aplice legea scrisă a ţării, adică „să fie atârnat".
Cu ocazia pedepsirii unui flăcău din Lăzarea, în 1696, a fost evidenţiat faptul că „domnul subofiţer" ar putea să aplice chiar şi pedeapsa cu moartea, deoarece blasfematorii/hulitorii înrăiţi „trebuie să moară pentru fapta lor". Decretul Dietei de la Cluj din anul 1697: dacă hulitorul, pierzându-şi stăpânirea de sine, păcătuieşte şi a doua oară, „să i se taie" o bucată din limbă, iar după al treilea păcat „să fie ucis cu pietre".


În tabăra de la Solt, Francisc Rákóczi al II-lea a ordonat: „Iar cei care...s-au înrăit în aceasta [în înjurătură] să fie prinşi de nobilul scaun şi, fără să fie graţiaţi sau favorizaţi, conform legilor acestei ţări nobile, mai întâi să fie bătuţi cu nuiaua, a doua oară cu bastonul, iar a treia şi ultima oară să fie omorâţi cu pietre".


În 1747, la Turda, s-a cerut uciderea hulitorului, ca să servească drept învăţătură pentru cei care nu ascultă de avertismente.
În Approbata Constitutio s-a prevăzut, de asemenea, ca judecătorii să-i poată pedepsi pe hulitori cu moartea.


La Târgu-Mureş, în anul 1767, invocând Approbata Constitutio, Márton Domokos a fost condamnat „să fie ucis cu pietre" pentru înjurături. Ce-i drept, în cele din urmă l-au graţiat şi a fost bătut în două zile de vineri cu câte 25 de lovituri dure. Pedeapsa cu moartea a fost amânată până la săvârşirea păcatului pentru a treia oară.


Se pare că pedeapsa supremă este una generală în judecăţile vremii, deoarece tot în Approbata Constitutio s-a stipulat: „Dacă în cazul înjurăturii sau hulirii păcatul va fi cel capital, să nu se admită martorul ţăran împotriva unui nobil."


O instrucţiune generală a fost formulată pe data de 1 august 1726 - de bună seamă din cauza numeroaselor semnalări -, cu privire la strămutarea pedepsirii hulitorilor în competenţa judecătorilor de la comitate.

Ciomăgitul


La Şumuleu Ciuc, decretul bisericesc din 1710 prevedea pedepsirea „clasei joase" cu 25 de lovituri cu ciomagul, pentru „hulire îngrozitoare, invocând sufletul".
În cazul repetării păcatului, pedeapsa a fost dublată, apoi cvadruplată.
În 24 septembrie 1849, consiliul oraşului Breţcu a dat următoarea sentinţă în cazul lui Miklós Finta, care a înjurat: să sufere 40 de lovituri cu ciomagul - ceea ce s-a şi executat imediat, sub supravegherea poliţiştilor.

Bătaia


O sentinţă din 1696 prevede ca un flăcău din Lăzarea „să fie bătut" pentru „înjurăturile groaznice".

Bastonul


În data de 9 ianuarie 1850, consiliul oraşului Breţcu l-a condamnat pe tânărul Mihály Kovács la 25 de lovituri cu bastonul, pedeapsa fiind executată.
Totodată, consiliul a hotărât ca Antal Bara să fie pedepsit cu 30 de lovituri de baston, însărcinându-l pe primarul Mihály Orbán cu executarea sentinţei.

Biciuirea cu nuiaua


Péter al lui István Keresztes din Plăieşii de Sus este chemat pentru înjurături în faţa asesorilor scaunului, care pronunţă sentinţa: „Să fie biciuit cu nuiaua după sfânta liturghie, pro exempl[o]".

Butucul


Conform articolului XXXIV din Approbata Constitutio, formulat în 1619, se cerea ca slugile şi ţăranii să fie pedepsiţi pentru „hulirea cu sufletul" cu „butuci de mână în care trebuie ţinuţi până la amiază".
În Casin, în 1675, Péter al lui István Keresztes a fost condamnat de Consiliul asesorilor Scaunului, pentru înjurături cu „sufletul dracului", să fie „pus în butuc duminica următoare".
În data de 22 ianuarie 1720, Guberniul a trimis o circulară conducătorilor Scaunelor afirmând că, „în timpul vizitei Domnului", locuitorii comunelor nu s-au smerit, de aceea păcătoşii să fie ţinuţi în butuci.

Stâlpul infamiei


În secolul al XVII-lea, legile naţionale au ordonat locuitorilor din Scaune să nu înjure, tinerii să nu vorbească urât, iar cei care încalcă dispoziţiile să fie puşi la stâlpul infamiei sau bătuţi cu nuiaua.
Am evocat deja faptul că, în 1696, s-a intenţionat condamnarea la moarte a tânărului din Lăzarea, dar Consiliul asesorilor a decis doar „să fie ţintuit la stâlpul infamiei" [pellengér], pe motiv că a fost prezent un singur martor.


În 22 ianuarie 1720, circulara Guberniului a adus la cunoştinţa conducătorilor Scaunelor: „Înjurătura, hulirea, destrăbălarea, muzica şi dansul să fie interzise pretutindeni", iar cei care încalcă acest ordin „să fie puşi în butuci sau ţintuiţi la stâlpul infamiei, ridicat de obicei în faţa bisericilor sau în locurile publice ale satelor şi oraşelor, şi să fie ţinuţi acolo ore întregi, în anumite zile".
Sentinţa dată lui Annók Pál (soţia lui Ferenc Izsák), femeia din Sânzieni acuzată de vrăjitorie şi înjurături, suna astfel: „să fie ţintuită la stâlpul infamiei de către călău."

Lanţurile


La Zăbala, István Pásztor l-a înjurat pe rector şi pe nevasta acestuia, motiv pentru care a fost condus în lanţuri în faţa vicecomisarului raional din Boroşneul Mare.
În data de 10 ianuarie 1849, comitetul oraşului Breţcu l-a pedepsit pe József Satalyi(?), „pentru înjurături strigătoare la cer, prin întemniţare, iar în închisoare a trebuit să stea timp de 24 de ore legat în lanţuri lungi şi scurte".

Temniţa


Annók Pál, femeia amintită mai înainte, acuzată de vrăjitorie şi înjurătură, a fost condamnată de către tribunal, în 1731, la „jumătate de an de temniţă".
Conform hotărârii Consiliului oraşului Bretcu, în ziua de 16 ianuarie 1849, inculpatul a fost „închis încătuşat în temniţa companiei, pentru cuvinte scandalizatoare".

Bani


Judecătorii Scaunelor sau ai satelor au hotărât deseori ca păcătosul să poată răscumpăra pedeapsa cu bani, până la un anumit grad pedeapsa prescrisă fiind amenda. O parte din banii adunaţi în acest fel au fost depuşi în casieria satului, iar cealaltă parte, împărţită între judecători.
La Şumuleu Ciuc, Decretul bisericesc din 1710 împotriva înjurăturii prevede ca nobilul să plătească 12 forinţi, iar omul liber 6 forinţi amendă. Însă în cazul în care păcatul se repetă a doua sau a treia oară, ea se poate înmulţi de două sau de patru ori.


Pe 20 septembrie 1779, la Zălan s-a consemnat că acela care înjura cu „drăcia dracului" era obligat să plătească 1 forint comunităţii satului.


În 1849, în oraşul Bretcu, József Jano a fost chemat în faţa Consiliului orăşenesc pentru înjurături şi beţie. Având în vedere vârsta lui înaintată, nu i-au aplicat pedeapsă corporală, însă a fost obligat să plătească o amendă de 6 forinţi la casieria oraşului.
Se pare că, de-a lungul secolelor, în zadar s-au aplicat celor ce înjurau pedepse, chiar şi capitale, iar apoi mai puţin severe - în pofida schimbării formelor de exprimare ale înjurăturii şi a răspândirii educaţiei, aceste expresii s-au păstrat până astăzi în limbajul nostru, ca instrumente de insultă, defăimare şi înjosire a semenilor.


Acest fenomen poate fi numit exuberanţă lingvistică, ce pătează puritatea limbii.

Se pare că nici religia, nici opinia publică nu au putut împiedica răspândirea înjurăturii. Am crezut că şcoala şi cultura pot stăpâni fluxul expresiilor injurioase, dar în loc de aceasta observăm că până şi cărţile, ziarele, televiziunea şi radioul contribuie la răspândirea lor.
Ce-i de făcut pentru ca limba noastră să se purifice de această grosolănie?



Bibliografie selectivă



EMSZT VI. 202-205.
Dr. GALGÓCZI László: Nyelvi agresszió. Elhangzott 2005. november 14-én Szegeden a Mindentudás Egyetemén.
IMREH István - PATAKI József: Kászoni krónika. 1650-1750. Európa Könyvkiadó-Kriterion Könyvkiadó, Budapest-Bukarest, 1992. 301-317.
MAKOLDY Sándor: A káromkodás elterjedése és büntetése hazánkban 1850-ig. Ethnographia XXXVII. évf. 3. sz. 122-131; 169-182.
Székely Oklevéltár VII. 279.